Ludmila Bologa Bercea
Viața mea cu bune și rele. Mărturisiri
ISBN 978-606-616-413-9
Sibiu, 2021
14,5x20,5 cm
208 pag.

    Atunci când viața îți oferă șansa unui miracol ca cel de a întâlni o ființă binecuvântată de Dumnezeu să treacă de borna vârstei celor 101 ani cu minte lucidă, vedere clară, chip cald și judecată dreaptă, chiar dacă picioarele nu o mai ajută ca altădată și nici auzul nu mai este perfect, simți nevoia să găsești cuvinte de catifea, ca să nu tulburi cu slova ta minunea.
    Da, despre o minune se cuvine să scriem aici, mai departe, folosind cuvinte de mătase care să nu estompeze strălucirea omenescului păstrat, ca într‑o fiolă de parfumuri cu esențe rare, în făptura Doamnei Doctor Ludmila Bologa Bercea, a cărei carte „Viața mea cu bune și rele. Mărturisiri” atestă în epoca noastră înflorirea unor structuri paraliterare, precum literatura documentară sau reformularea narativă a istoriei. Acestea cuceresc în mod evident interesul publicului cititor, care în ritmul alert al vieții începutului de secol al XXI-lea nu mai găsește răgaz pentru ample desfășurări ficționale, ci preferă reflectarea formelor nude ale existenței.
    Înainte de orice, merită să aflăm cui îi aparține vocea auctorială a unei cărți confesive atât de speciale. Născută în familia cu 6 copii a unui dăruit dascăl, care și‑a înțeles deplin misiunea sa nobilă de luminător al satului Rogojeni, din județul Soroca, Basarabia, Ludmila Bologa s‑a bucurat de atmosfera anilor interbelici ai României Mari, când, așa cum singură spune, „eram atât de mulțumiți de prezent și de încrezători în viitor” încât aceia au fost „ani de fericire”. Ca studentă la Facultatea de Medicină din Iași în 1940, Ludmila a trăit împreună cu toți ai ei un cutremur istoric, refugiul din Basarabia ocupată de ruși, care au instaurat acolo un regim stalinist, practicând în sate predarea cotelor. Proprietar de teren agricol, învățătorul Toderiță Bologa era declarat chiabur și amenințat cu deportarea. Destituit din învățământ la 55 ani, fără drept de pensie, deposedat de pământ, vite și unelte agricole, tatăl Ludmilei se vede încercuit fără scăpare. Un singur țel rămâne neclintit, cel de a‑și ajuta copiii că continue studiile.
     Ludmila, o ființă sensibilă, la care realitatea coabitează cu visul și visarea, va continua Medicina la Sibiu, unde poposise Universitatea din Cluj de la cedarea Transilvaniei de Nord după Dictatul de la Viena din 1940. Nu este deloc întâmplător că tocmai de la acest an pornește evocarea ei din cartea de față, destinată nu unei monografii, în accepția clasică a cuvântului, ci retrăirii celor mai importante evenimente prin care ea a trecut de‑a lungul unei jumătăți de secol. De la o asemenea abordare inedită ca perioadă temporală și mod de tratare decurge și singularitatea acestui text de jurnal, diferit de mărturisirea Aniței Nandriș‑Cudla, țărăncuța care relatează cei „20 de ani în Siberia”, (Humanitas, 1991), spre a ilustra dramatismul destinului bucovinean, sau față de crimele împotriva basarabenilor pe care Gleb Drăgan le narează în cartea sa „Deportații. Tragedii basarabene”, (Albatros, 1992). Ca cei mai mulți poeți basarabeni, Grigore Vieru își cântă patria, intitulându‑și versurile „Basarabia cu jale”, pentru că tristețea a amprentat devenirea ei ca un stigmat. Atunci când basarabeanca Galina Martea își publica al doilea volum al cărții „Basarabia – Destin și Provocare. Filozofia identității moldave în anii de independență 1991‑2020” (Tipo Moldova, 2020), ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei. Autoarea dorește să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări.
    Total diferită este cartea Ludmilei Bologa Bercea. Spre cei 50 de ani de dialog cu istoria conduc creionările copilăriei și adolescenței, care în carte nu sunt așezate într‑o ordine strict cronologică. Aceasta, pentru că în concepția autoarei nu propriile date biografice au prioritate, ci înțelesul pe care îl dobândesc întâmplările încercate de ea, oamenii care i‑au modelat personalitatea, trăirile ce aveau să‑i dicteze direcțiile urmate de ea, medicul stomatolog conștient de responsabilitatea asumată față de semeni. Asocierile și reîntoarcerile în timp, aduse de fluxul amintirii, sunt spontane și ele dau prospețime evocării.
    Odată ce autoarea își găsește curajul de a scrie spre a derula, ca pe un document inestimabil, filmul propriei vieți, o va face cu un anume talent narativ, reînsuflețind oameni, retrăindu‑și drama de femeie, evocând cu har întâmplări cutremurătoare, dovedind dexteritatea folosirii dialogului. Alege un stil simplu, deosebit de acei „autori contemporani ce recurg la fraze lungi și întortochiate, obosindu‑te prin digresiunile pe care le intercalează.” Capit. 2, intitulat „Ani fericiți”,începe cu fatidicul 1940. Atunci Ludmila avea 20 de ani, dar rememorarea ei coboară în plină copilărie la țară. Acolada vârstei de aur se încheie fără punctarea perioadei de liceu, ca brusc capit. 3, sugestiv intitulat „Coșmarul”, să readucă anul de răscruce 1940, cu amintiri din studenția la Facultatea de Medicină din Iași. În viața familiei lor de basarabeni năvălesc toate ororile stalinismului, cu destituirea tatălui, cu arestarea fratelui de la Conservatorul din Chișinău, pe motiv că a dorit să se repatrieze în România, el primind 7 ani de temniță. În realitate, el a fost împușcat în 1941 în orașul Kazan. Cei din familia dascălului erau mereu primii pe lista celor ce urmau să fie deportați, dar un ofițer sovietic, îndrăgostit de Ludmila, îi ștergea de acolo și astfel hazardul le venea în ajutor.
     În iulie 1941 Basarabia a fost retrocedată României, producând o bucurie imensă în familia care pierduse sub sovietici doi băieți, dar Ludmila de acum putea să continue Medicina la Iași. Acolo trăiește până la capăt o iubire enigmatică pentru Radu, colegul care nu reușise să aleagă între două fete îndrăgostite de el. Formula platonică a Ludmilei a pus‑o în inferioritate. O iubire reprimată, astfel, ar fi putut să devină în gândul Ludmilei o prietenie generoasă: „Aș fi vrut doar să mai pot rămâne măcar în parte pentru el, ceea ce am fost. Să știe că îl pot asculta întotdeauna cu interes și înțelege, că‑i pot oricând întinde o mână caldă, că nu doresc decât să‑l știu mulțumit, fericit, chiar dacă nu alături de mine.” Refugiul este descris direct, așa cum îl trăise ea, în condiții dramatice. Așa Ludmila ajunge lângă Drăgășani cu părinții și apoi termină Facultatea de medicină la Sibiu. Practică medicina în condiții grele, dar se bucură de băiatul, pe care l‑a născut în totală indiferență a soțului, un hedonist irecuperabil.
     Autoarea are dexteritatea de a creiona situații și chipuri de personaje, ca cel al învățătorului Cermei, o victimă a sistemului politic, dar protagonistă rămâne chiar ea, ca prototip al intelectualei responsabile profesional și în viața de familie. Probitatea morală îi asigură un profil distinct între portretele feminine ale literaturii române contemporane, chiar dacă autoarea nu are conștiința proprie mânuitorului de condei, cum cu obsinație și-a afișat-o scriind romanul „O copilărie basarabeană” Paul Goma, un neistovit spirit revendicard. În schimb, ea, Ludmila, a trăit citind cu pasiune, chiar fișând sistematic fiecare carte parcursă și în prezent caietele ei cu rezumate, perfect ordonate, cuprind mii de titluri din diferite literaturi ale lumii. Oare să nu fie baia perpetuă a lecturii una din explicațiile longevității lucide a Doamnei Doctor?
    Paradoxul acestei cărți este că, fără a fabula, chiar ferindu‑se să o facă, autoarea construiește la modul literar destine, Jurnalul ei cu autentice pagini de proză psihologică, conduce spre concluzia că viața bate filmul. În tandem cu Ludmila apare profilul soțului, ca expresie a indiferenței la partea practică a existenței familiale. Explicația egoismului său o găsește Ludmila în defectuoasa educație dată de părinți, care îi produc un complex de victimizare. Când Virgil se îmbolnăvește de tifos exantematic, soția îl veghează cu tot devotamentul în spital, unde apar și cei doi părinți ai lui. Ludmila își va aminti: „Ei mergeau în oraș la masă, fără a‑mi procura și mie ceva să mănânc. Doar în zilele refugiului am mai îndurat asemenea condiții de viață, la care acum se adăugau emoțiile și nedreptățile ce le suportam din partea socrilor.” După ratarea iubirii de tinerețe, o dramă continuă a fost și căsnicia. Prospectarea vieții ei de cuplu provoacă un proces de conștiință lucid și pe alocuri chiar autoflagelant, pentru lipsa de curaj dovedită: „Mi‑am dat seama din primul an de căsătorie că nu mă potrivesc cu Virgil. Oare de ce am continuat să rămânem împreună și după moartea lui Cipri? Poate că mai țineam la el și sentimentele, după cum și lipsa de curaj, au fost mai puternice decât rațiunea. El era inconsecvent. Se comporta mai urât cu mine când eram în situații dificile, gravidă sau cu copil mic și era greu atunci să pot lua o hotărâre.”
    Dacă pentru Ana Blandiana pagina A4, căreia i s‑a încredințat, a devenit veritabila ei patrie, ca loc de refugiu în meditație, întrebarea spre care conduce lectura jurnalului este: Oare nu cumva tocmai această spovedanie tainică, în fața colii de caiet, a avut un rol izbăvitor în momentele grele din viața Ludmilei? Gândul la funcția cathartică a scrisului ne oprește și la un alt moment al cărții. Este evident că o valență a sufletului ce‑i rămăsese descoperită Ludmilei este iubirea de tinerețe pentru Radu. Când îl reîntâlnește la București la cofetăria Capșa, Radu îi încredințează caietul său cu notații de îndrăgostit nefericit. Iată cel mai romantic moment al cărții. Abia acum Ludmila află prin ce a fost unică iubirea lui Radu pentru ea și se simte dintr‑odată într‑un nou echilibru, dar nu unul de durată. „M‑am regăsit! Într‑adevăr. M‑am regăsit? Care sunt eu dintre cele două ce trăiesc vieți diferite? Cum să împac iluziile din sufletul meu cu realitatea?” Caietul lui devine un liant între ei doi, refăcând traseul netrăit idilic la vremea cuvenită. Cantonată în nefericire, viața lor a evoluat într‑o paralelă simetrică, iar scrisul confesiv a fost supapa identică. Ludmila citește: „…Aș vrea ca în primăvara asta să fiu cu tine în noaptea de Înviere. Aș vrea ca să mă pot întoarce în gând măcar… sau de aș putea măcar să visez… «Te lasă, te lasă salcie pletoasă...» Eu te doresc cum n‑am dorit nimic în lumea asta, doresc să fiu cu tine, să fii a mea, să simt că mă iubești și vălul fericirii în ochii tăi să apară. Și te‑aș iubi ca un păgân și‑n gând aș fi un sfânt! Aș vrea să mă robesc ție...Te‑aș iubi cum nimeni nu te va iubi vreodată. Dar uneori imaginile despre tine devin abstracte și fixe. Și cât de vie erai tu!” O pasiune de doctor Jivago, dar proiectată abstract, fără a fi trăită, opturată de meandrele istoriei ca și de propriile indecizii. Jurnalul lui Radu integrat în confesiunea‑cadru a Ludmilei, fixează locul pe care fata părăsită de el îl are etern în sufletul lui, unde Ludmila este „iubita mea dintâi și de totdeauna!”. O formă de refulare în desfășurări poematice, substituie lipsa de romantism a propriei vieți de cuplu, păstrată în parametrii pragmaticului. Un pragmatism fără ieșire pentru dinamica existențială a celuilalt.
    Detectăm în evocarea memorialistică a Ludmilei o anumită ambiguitate provocată de trecerile de la un moment temporal la altul, fără încadrările necesare epic, căci autoarea nu intenționează să creeze pagini de ficțiune, ci dă seama de cele petrecute cu ea și cu ai săi, încadrându‑se într‑un curent tipic basarabean de consemnare a istoriei. Deprinsă cu glisarea dinamică de la satul copilăriei, la studenție, ca de acolo să ajungă pe neașteptate la stagiul făcut la Spitalul Militar de la Chișinău în anii Războiului, în capitolul 14, intitulat „Melancoly Man”, memoria consemnează momente petrecute la Marea Neagră, având ca pretext o melodie ascultată. Alteori fragmente livrești din scriitori cunoscuți ori partituri clasice o ajută pe autoare să‑ți puncteze ideile. Atunci când se oprește din zborul asocierilor temporale, detaliul este uimitor în remember‑ul autoarei. Jurnalul ei trăiește tocmai prin acest deliciu.
    Capitolul 15 semnificativ intitulat „Reîntoarcere” închide o acoladă a geografiei sale existențiale. După 33 ani, când trecuse din satul Munților Apuseni, la Arad și apoi la Sibiu, unde se stabilește statornic, Ludmila revine în Basarabia, spre a‑și împlini un vis legitim, cel al revederii locurilor de obârșie. Când acestea se află în Basarabia, provincia care și astăzi este rana deschisă a românismului, riscurile sunt mari. „Mai bine nu revezi acele locuri decât să rămâi bolnav de tristețe pe viață.” afirma Silvan G. Escu intrând în pielea celui care părăsise cândva locurile natale.
    Rusificarea descoperită în Basarabia i‑l reamintește pe tatăl ei care în însemnările din memorii creionase istoricul acestui proces. Ludmila cu soțul ei vizitează Chișinău și orașul Tiraspol, întâlnindu‑și rudele. Dar emoția cea mai mare o încearcă făcând un popas chiar în satul natal, Rogojeni, nu departe de Orhei și de târgul Căprești, unde tatăl ei „mergea adesea după cumpărături.” Acum, când se împlinea o jumătate de secol de la plecarea familiei, un localnic, cu nume parcă simbolic, Gavrilă Ardelean, își amintește de fiecare membru din casa Ludmilei, ca șansă a recoborârii în acel timp auroral, timp definitiv pierdut. Se creionează în sat puncte de reper ale propriei existențe, căci în biserică probabil s‑au căsătorit părinții și ea a fost botezată. Casa și curtea copilăriei erau în paragină. Se pare că în prezent funcționa un club, dar în sălile școlii de altădată se vedeau frunze de dud, ca spațiu de depozitare. Ce putea să fie mai cutremurător, decât să afle că nu mai există școală în sat, copiii învățând la Climăuți, o localitate din deal? Amintirile nu se calează pe realitatea prezentului. Retrăirea trecutului se izbește de ostilitatea unui prezent fără rezonanță. Din acea gară a satului au plecat ei în 1944. Barometrul pe care îl aplică este unul lingvistic. O preocupare era să constate cât se mai folosește limba română și concluzia este descurajantă chiar și în propria familie, unde cei mici vorbesc doar rusește. Constată că nu mai există casa ei natală, în locul căreia spânzura pe o sfoară, parcă simbolic, o pătură neagră: „Paragina se întindea spre casele învecinate. Garduri nu mai erau. Poate că niște salcâmi mai indicau locul ce ne separa de vecini prin gardul înalt, însoțit de crini cu flori galbeni, puși și îngrijiți de mama…” Ea retrăiește momente din trecut, inclusiv bucuria cu care fetele satului întâmpinaseră în iulie 1941 armata română, care le salva de bolșevismul comunist. Oglinda trecutului pe care se simte datoare să o poarte prin sat, ca o Electră îndurerată, nu avea corespondent în peisajul prezentului. Tot zbuciumul dramaticei lor istorii pare focalizat într‑o rememorare a nunții fratelui Costel cu mireasa lui spre care sătenii aruncaseră găleți cu apă, „ca nunta să fie cu noroc! După 3 ani amândoi erau deportați... în Siberiile de gheață!” Ludmila are amintiri năprasnice, așa cum privește satul de pe marginea iazului: „Câteva case, lângă fabrica de spirt păreau părăsite. În una din ele locuise directorul fabricii, care a fost deportat împreună cu soția sa. Ea a decedat pe drum. A înmormântat‑o sub un copac, după care el s‑a spânzurat de o creangă a acelui copac... Fiul lor mi‑a mai scris. A fost și el de două ori „pohod na Sibir”, apoi a devenit alcoolic și a decedat.”
    Ludmila se simte purtătoare de istorie, una pe care o scrutează cu luciditate, înțelegând că multe întâmplări și chipuri de oameni vor dispărea odată cu ea. În această descindere, iazul este singurul care comunică cu ea, restul satului era „o lume dispărută.” Vizitează Soroca, orașul de pe malul Nistrului unde a făcut Liceul „Domnița Ruxandra”. Dar cu tristețe constată ce multe s‑au schimbat. La Bălți este primită de alte rude, care aplică zicala „Mâncarea e fudulie, băutura e temelie.”
    Tatăl Ludmilei își scrisese și el memoriile cu conștiința intelectualului purtător de istorie, simțindu‑se dator în fața viitorului. Rugămintea de a‑i aduce apă de la izvorul bunicului său nu poate fi împlinită de Ludmila, care își reamintește că, până la 87 ani, tatăl ei și‑a vizitat satul fără să poate fi reținut de nevastă. Și vizita celor doi soți continuă. Ajung la Cernăuți. Acolo sunt încântați de stilul german al clădirilor, amintindu‑le de Jena, Weimar, Sibiu. Văd Școala nr. 1, unde fusese elev între anii 1860 și 1863 și Eminescu, despre care inscripția precizează că este un poet al literaturii clasice „românești-moldovenești”. Iată un fals care nu va mai fi biruit mult timp.
     Cum putea trăi Ludmila după asemenea confruntare dureroasă altfel decât punând mâna pe condei? Când am terminat lectura „jurnalului” Doamnei Doctor, am înțeles că ceea ce izbutise ea era o datorie lăuntrică irepresibilă, cea a mărturisirii unui secol de iubire neistovită, de implicare, de viață responsabilă față de cei dragi, față de țară, față de Dumnezeu.

Anca Sîrghie