Mihai Racovițan, Radu Racovițan
Alexandru Vaida Voevod între Memorand și Trianon (1892-1920)
ISBN 978-606-616-306-4
Sibiu, 2018
14,5x20,5 cm
238 pag.

    Extrem de importante mărturii despre anii luptei pentru plămădirea şi înfăptuirea Marii Uniri din 1918 şi ai recunoaşterii internaţionale în Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), lăsate posterităţii de marele om politic şi diplomat român transilvănean, Alexandru Vaida Voevod, unul dintre aceia care, în ultimele două decenii premergătoare actului istoric de la 1 Decembrie au grăbit finalizarea evenimentelor prin truda lor neîntreruptă în slujba neamului, prin inteligenţa şi sacrificiul lor, înspre acea zi care ne-a împlinit destinul – pot fi date acum publicităţii.
    Facem astfel un act de dreptate unei noi generaţii de ziditori de ţară care, printr-o diabolică logică inversă, au fost etichetaţi după 1944 trădători de neam, duşmani ai poporului, politicieni burghezi reacţionari, puşi pe căpătuială prin asuprirea poporului muncitor, aflaţi în slujba unor interese străine duşmănoase ş.a.m.d. Regimul comunist stalinist antinaţional s-a grăbit să-i omoare, pe mulţi dintre ei la Sighet, Piteşti, Canal sau în alte locuri prea puţin ştiute, pe aceşti oameni de o formidabilă valoare naţională.
    Este adevărat că în ultimii ani în mai multe lucrări istoriografice despre evenimentele de până la 1918 au fost parţial reaşezaţi la locurile lor. Nu se putea marşa la nesfârşit pe simplista placă marxistă că masele (exclusiv) sunt făuritoarele istoriei.
    Dar, recunoaşterea meritelor lui Iuliu Maniu, Alex. Vaida Voevod, Șt. Cicio Pop, Aurel Vlad, Aurel Lazăr ş.a., este o întreprindere necesară care necesită rescrierea istoriei moderne şi contemporane a României, precum şi scrierea unor speciale lucrări biografice pentru fiecare în parte.
    În ceea ce-l priveşte pe Alexandru Vaida Voevod, doctor de profesie (practicant), nu credem că greşim dacă-l socotim egalul celorlalţi menţionaţi mai sus.
    După reluarea activismului politic de către Partidul Naţional Român în 1905, ca unul dintre foarte puţinii deputaţi români în Parlamentul Ungariei s-a luptat cu o rară fermitate pentru drepturile românilor transilvăneni; a făcut parte din delegaţiile care au dus tratative în acest scop cu autorităţile oprimatoare; a fost unul dintre cei care au gândit şi elaborat actele Unirii, între care Declaraţia P.N.R.-ului din 12 octombrie 1918 de la Oradea – actul de independenţă a Transilvaniei şi tot el a citit‑o în parlamentul ungar (un act de curaj); Vaida a propus, la Alba Iulia, constituirea Marelui Sfat Naţional şi componenţa acestuia; a făcut parte din delegaţia care a dus Actul Unirii la Bucureşti; numit ministru fără portofoliu din partea Transilvaniei în guvernul de la Bucureşti, a fost inclus în delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, pe care un timp a condus‑o în calitate de prim‑ministru, cu remarcabile rezultate în obţinerea recunoaşterii internaţionale a unităţii naţional‑statale a poporului român.
    Şi marele român Alexandru Vaida Voevod a fost pus la index de istoriografia din deceniile comuniste. La început de secol al XX‑lea, el şi Aurel C. Popovici au fost adepţi (şi teoreticieni) ai „Statelor Unite ale Austriei Mari”, făcând parte din cercul arhiducelui moştenitor Franz Ferdinand, care urmărea federalizarea imperiului dualist.
    Au fost astfel consideraţi ca reacţionari, deviaţionişti, trădători chiar ai cauzei naţionale. Şi contemporanii l‑au privit cu rezerve pe Vaida.
    O lumină în sprijinul adevărului istoric în ceea ce priveşte activitatea sa politică‑naţională o aduc cele patru volume de Memorii Alexandru Vaida Voevod, publicate între anii 1994‑1998, îngrijite (şi autor efectiv) de dl. Alexandru Şerban, fiul unui mare şi devotat colaborator al lui Vaida, de reală valoare, sporită prin pertinente studii introductive, pentru studierea vieţii şi activităţii omului politic Vaida de la începuturile carierei sale şi până în 1918‑1920.
    De o reală valoare este, fără îndoială, cartea istoricului Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), apărută în 1993. De asemenea, de o reală însemnătate sunt alte memorii ale omului politic scoase la lumină în Brașov, salvate în perioada comunistă de dl. Alexandru Salcă din Brașov și publicate în volume după 1990.
    Lucrarea de faţă urmăreşte însă prezentarea monografică a operei omului politic transilvănean Alexandru Vaida Voevod, remarcabil reprezentant al mişcării naţionale româneşti pe o durată frământată, complexă, dar şi plină de realizări, pentru o perioadă ce cuprinde aproape trei decenii, cu un deosebit accent pe rolul major ca importanţă pe care l‑a îndeplinit în cei doi ani ai lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919‑1920) care, trasând organizarea omenirii după încheierea Primului Război Mondial, a confirmat în plan internaţional opera istorică înfăptuită de poporul român în anul 1918 – desăvârşirea unităţii naţionale.
    Am căutat să punem în valoare fonduri documentare inedite, puse pentru prima dată în circuitul istoriografic.
    Publicăm această nouă ediție, în anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri, accentuând îndeosebi rosturile extrem de importante, inițiativele cheie care i‑au aparținut lui Alexandru Vaida Voevod în lunile octombrie‑noiembrie 1918, luni de adevărată revoluție românească în care s‑a pregătit Unirea. De asemenea, accentuăm importanța acțiunii politice și diplomatice a lui Vaida, ca membru din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei în delegația României la Conferința de Pace de la Paris, 1919‑1920, care urma să dea consacrarea juridică internațională a României Întregite, inițial ca secondant al șefului delegației, primul‑ministru Ion I.C. Brătianu, din decembrie 1919 ca președinte al delegației în calitatea nouă de prim‑ministru.

Autorii