Ioan Remus Răsvan, Maria Răsvan
Vadul Braşovului – O trecere la cer prin Poiana Narciselor
ISBN 978-606-616-089-6
Sibiu, 2013
14,5x20,5 cm
180 pag.

     Sunt multe ştiinţele care înconjoară Ştiinţa teologică. Mulţi cred în continuare că e suficient pentru un preot să fie instalat în Parohie şi acolo toate i se desluşesc dintr-o dată. E limpede că nu este chiar aşa. Vremea de acum îi cere teologului care absolvă şcoala de teologie, cu nivelul său declarat spiritual, să nu uite că păstoreşte oameni, cu bune şi rele, comunităţi umane, nicidecum îngeri sau comunităţi monahale. În ciuda dorului de duhovnicie care-l încearcă pe tânărul păstor al turmei lui Hristos, e hotărât în a înţelege că pastorala filocalică – propusă adesea drept alternativă emoţională de iubitorii de etnic românesc, nu mai este demult o soluţie viabilă pentru îmbătrânitele şi aproape părăsitele noastre sate. În acest context prietenul meu mai tânăr, absolventul de Teologie, caută ajutorul în sociologia pastorală ori în diagnoza ei eseistică. Este cazul acestei lucrări, asumate în timp de Ioan Remus Răsvan.
     Ceea ce veţi citi aduce mai degrabă a caietul de front spiritual al unui tânăr căutător de sensuri teologice la drama de ieri şi de azi a satului său, Vad, a distinsului său cod genetico-spiritual, afectat de istorie dar biruitor tocmai datorită călirii în focul acesteia. Sunt convins că metoda de lucru propusă, în care abundă observaţiile directe dar şi construcţia apologetică, pot fi dezvoltate pentru a epuiza o cercetare monografică mai amplă. Dar Ioan Remus Răsvan nu o monografie şi-a propus ci distingerea unor linii de diagnoză pastorală absolut necesară construirii unui fundament al cunoaşterii vieţii dintr-un punct al vieţii de azi, parte integrantă a eternităţii. El transmite că pentru a putea spune parohiei adevărurile de credinţă e nevoie să redescoperi aria parohiei, integritatea liniilor ei de forţă, canalele ei de limpezire istorică. Alternanţa între elemente de istorie (hrisoave şi danii, locaşuri educaţionale şi oameni-instituţii) pare bruiată aproape de un miez teologic, discernerea informaţiilor despre greco-catolici ori adventişti, fiind prin aceasta o lucrare mai ales de pastorală catehumenală, dovedind nevoia menţinerii verticalităţii duhovniceşti în ciuda unei prietenii de „conglomerat” întru împreună- vieţuire. Este limpede pentru cititor că autorului îi arde sufletul pentru satul său dar şi pentru deplinătatea sa ortodoxă, pentru vădirea fundamentelor ortodoxe ale vieţuirii în Vad. I-a reuşit sau nu, cititorul judece.
     Nu suntem dinaintea unei cărţi normă, pentru asumarea unei poziţii ultimative ci dinaintea unei provocări diagnostice, amplificate de dorinţa expresă a autorului de a-şi publica aceste însemnări. Desigur că bătrânii din Vad vor mai şti multe ori poate că arhivele satului, adâncite prin cine ştie ce văioage ale uitării, mai ţin în ele mulţime de amănunte. Axa lucrării acesteia este dată tocmai de dorinţa de a declanşa memoria colectivă a satului, recuperarea statusului său activ. Ceea ce s-a pierdut de mult din vedere de cercetarea socio-etnologică modernă, axată adesea pe texte comparate, fără cuplări de context spiritual ori de dialectica vieţuirii conjugate. O linie de creion pe harta cunoaşterii unei comunităţi? Poate, dar suficient de iubitor făcută cât să cheme la meditaţie şi continuitate. Ca să te oblige să recunoşti în Vad un sat ardelean – universal asemeni celor iconizate de Liviu Rebreanu ori George Coşbuc ori, mai ales de Mircea Tomuş – venerabilul iconar de Ardeal. Suntem aşadar puşi dinaintea unei lecturi a similităţii, fără complicaţii adiacente, fără ifosul unei cercetări de numismă antică. Gânduri de respect pentru eternitatea unui sat.
     Care va fi finalitatea unui astfel de demers? Încă nu ştim. Când în urmă cu 5 ani ÎPS Sa ÎPS DR. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, insista pe elaborarea şi publicarea unor monografii ale parohiilor din Mitropolie intuia nu doar explozia de informaţie şi agitaţia intelectuală ce s-a născut (s-au realizat între timp aproape 30 de astfel de lucrări de mai mică ori mai amplă construcţie) ci şi nevoia de conservare a informaţiei, de stocare a duhului pastoral al vechilor noastre sate, cetăţi de rezistenţă pastorală şi păstorească ori agricolă dinaintea tăvălugului istoriei. Este munca unui tânăr absolvent al Facultăţii noastre de Teologie din Sibiu, cu bucurie acum consemnată „Sfântul Andrei Şaguna”, această încopciere de literă şi duh privind Vadul Braşovului. Perfectibilă, lucrarea poate constitui temeiul încurajării cât mai multor tineri de a căuta izvoarele colmatate ale respiraţiei naţionale. Sub îndrumarea Părintelui Academician Mircea Păcurariu generaţii întregi de studenţi în teologie au construit astfel de lucrări. Ele semnalau viaţa vie a satelor, respiraţia unor comunităţi care refuzau, şi refuză parcă, să fie transformate în muzeu, care rezistă în ciuda greutăţii vremii de acum. Sunt convins că o licărire de mândrie naţională şi de respect local tot se va naşte în ochii vădenilor. La vremea de confuzie de acum suntem datori cu astfel de lucrări. Multe neamuri ale Europei îşi caută semnele existenţei lor în colbul stârnit de caii lor ce au tulburat culturi şi distrus civilizaţii. Borna de hotar a Neamului nostru românesc poate fi descoperită cel mai lesne dincolo de linia orizontului acestei ţări, la frontiera cu Cerul. În mod clar cel mai bun vecin al Neamului nostru rămâne Dumnezeu, singurul care nu ne-a cotropit ci ne-a căutat mântuirea. De aceea astfel de monografii, diagnoză-semnal, ne apropie de borna cu Veşnicia. Sigur nu la întâmplare Vadul are trecere la Cer prin Poiana Narciselor, o lume de istorii care se conjugă în basme.

Pr. Conf.univ.dr. Constantin Necula