Paul Dănuţ Duţă, Dan Ionică
UE-27. Politica Europeană de Vecinătate
ISBN 978-973-7865-54-0
Sibiu 2007
14,5x20,5
228 pag.

Instituţiile şi politicile UE continuă să reflecte realităţile trecute decât să se prezinte ca fiind proiectate pentru viitor. UE are nevoie de noi mecanisme flexibile şi adaptabile la specificurile integrării, fără a crea diferenţieri în abordarea relaţiilor cu un candidat faţă de altul.
    Dacă statele candidate au relaţii asimetrice cu UE, existând posibilitatea utilizării de mijloace coercitive de influenţare a procesului de luare a deciziilor politice interne, cum va putea fi definită latura coercitivă a relaţiilor dintre UE şi statele vecine care nu au perspectiva integrării?
    Scopul ENP este de a de a nu stabili status-quo-ul ci de a angaja UE în sprijinirea aspiraţiilor popoarelor aparţinând ţărilor învecinate către libertate totală politică, cu democraţie şi justiţie, şi către dezvoltarea socială şi economică, utilizând toate căile diplomatice, financiare şi politice disponibile.
    Lărgirea UE pe bazele tratatelor şi în acord cu deciziile luate de Consiliul Europei, subliniază că procesul de extindere trebuie să fie însoţit de o politică de vecinătate flexibilă şi substanţială pentru acele ţări europene care nu sunt în prezent membre ale UE şi care nu pot încă adera, sau care nu doresc să adere la UE, dar care încearcă totuşi să se alinie la valorile UE şi care sunt interesate a lua parte la proiectul european. Comisia Europeană este cea care defineşte scopul şi priorităţile clare ale ENP, precum şi criteriile pentru evaluarea realizărilor.
    "Politica de vecinătate este distinctă faţă de lărgire. Nu înseamnă nici pregătire pentru lărgire şi nici un proces care să ducă la aşa ceva în viitor. Pentru perioada următoare primirea acestor state nu este pe agenda noastră." Dacă un stat atinge standardele necesare de integrare, acest stat este mai aproape de UE şi aceasta este posibil şi fără a fi membru UE.
    Pentru UE, principala problemă va fi cum să exercite influenţa sa asupra statelor vecine în mod comparabil cu influenţa exercitată în deceniul trecut în Europa centrală şi de est, respectiv de a aplica politica de condiţionalitate în corelaţie cu posibilitatea de a deveni stat membru. A aparţine Europei lărgite şi a se asocia UE sunt realităţi şi procese distincte, care pot coincide în termenii politici şi ai identităţii, dar care rămân separate pe termen scurt, cel puţin.
    "Politica de vecinătate este distinctă faţă de lărgire. Nu înseamnă nici pregătire pentru lărgire şi nici un proces care să ducă la aşa ceva în viitor. Pentru perioada următoare primirea acestor state nu este pe agenda noastră." Dacă un stat atinge standardele necesare de integrare, acest stat este mai aproape de UE şi aceasta este posibil şi fără a fi membru UE.
    UE şi Rusia sunt de acord, în principiu să creeze câteva "domenii politice comune", în special privind economia, educaţia şi cercetarea, justiţia şi afacerile interne şi securitatea externă. Există o multitudine de organizaţii internaţionale care promovează conceptul de Europă lărgită (Consiliul Europei, OSCE, NATO, BERD) dar şi câteva iniţiative regionale de interes direct pentru Rusia (pentru Marea Baltică, Marea Barents şi Marea Neagră). Întrebarea fundamentală este dacă există voinţa politică de a investi mult mai serios în conceptul de Europă lărgită din partea instituţiilor multilaterale, bazate pe valori şi proceduri politice comune.
    Neacceptarea de către UE a Ucrainei ca potenţial membru al Uniunii este adesea interpretată ca un rezultat al unor sentimente anti-ucrainiene în cadrul UE şi domină discuţiile privitoare la ENP, în cadrul căreia Ucraina este unul din principalii parteneri. Reproşul legat de lipsa perspectivei obţinerea calităţii de membru al UE (considerat un obiectiv strategic politică externe începând din 1998), reprezintă un subiect proeminent al dezbaterilor interne. De remarcat faptul că, în trecut, totuşi, asemenea afirmaţii nu erau urmate de schimbări semnificative în politica externă a Ucrainei, ba chiar au existat intenţii de apropiere de Rusia şi CIS.
    Moldova a adoptat o atitudine mai puţin entuziastă faţă de ENP. Începând din 1999 guvernele moldoveneşti au susţinut că Moldova este un stat sud-est european şi că trebuie tratată în acelaşi fel ca şi celelalte state din regiune afectate de conflicte interne. Intenţia sa este de a semna un acord de stabilizare şi asociere cu UE în 2007-2008, perioadă deosebit de importantă pentru acest stat. În primul rând, România va deveni membru al UE şi, în consecinţă, Moldova va deveni vecin direct cu UE, şi eventual va câştiga un sprijin din interior mai puternic prin România. În al doilea rând, acordul de parteneriat şi cooperare încheiat între UE şi Moldova va expira în 2008.
    Viitorul ENP se va proiecta pe trei scenarii posibile: o abordare pragmatică a problematicii graniţelor UE împreună cu statele vecine; o invitare a statelor vecine la transformări politice, economice şi sociale potrivit standardelor UE; o constituire într-un cadrul viitor al relaţiilor cu statele vecine.