Daniela-Luminiţa Avrigean
Socializare şi minciună în grupul de adolescenţi
ISBN 978-606-616-116-9
Sibiu, 2013
14,5x20,5 cm
188 pag.

     Ştim cu toţii că aproape toată lumea minte. Începând cu banala afirmaţie:„Vai, ce bine arăţi!” care poate fi privită ca o minciună nevinovată şi mergând până la minciuni care au un scop bine definit.
     Sunt mulţi factori care ne influenţează comportamentele şi care pot predispune o persoană să aleagă minciuna. Cred că aproape toată lumea minte, diferenţa fiind făcută de frecvenţa, scopul şi de gradul în care folosim minciuna. Există minciuni ocazionale, la care apelăm cu toţii, fie şi numai o dată în viaţă.
     Nu la fel se discută atunci când vine vorba despre artă, acolo unde ficţiunea poate însemna creaţie artistică. De exemplu, relaţia dintre literatură şi realitate a cunoscut de-a lungul timpului abordări dintre cele mai interesante, de la ideea că textul literar e o copie a lumii înconjurătoare, până la dorinţa unor poeţi simbolişti şi moderni de a elimina din creaţia lor orice urmă a vieţii concrete.
     Realitatea imediată are o multitudine de faţete, unele mai luminoase, altele mai umbrite, unele mai spectaculoase, altele mai terne, iar interesul scriitorilor faţă de aceste faţete e în continuă mişcare. Ea devine astfel un spaţiu cu geometrie variabilă, ea nu poate fi niciodată redusă la propriul ei prezent, e mai degrabă o expresie a coexistenţei trecutului cu prezentul sau a conflictului dintre trecut şi prezent, e istorie în aceeaşi măsură în care e actualitate, e existenţa la zi, dar şi memorie, evocare, întoarcere în timp.
     Lumea de ieri şi lumea de azi sunt spaţii de investigare perpetue, în care pot fi regăsite toate temele importante ale literaturii. Aproape că nu există operă literară în care lumea reală să nu se constituie în substanţa primă a ficţiunii.
     Şefilor le plac angajaţii care se dovedesc de încredere şi care le gâdilă orgoliul atunci când mai înfloresc realitatea. Sunt din păcate candidaţi care atunci când vor să obţină o slujbă mint, fie şi „numai falsificându-şi C.V-ul”.
     Nu cred că există om care să nu fi ascuns sau să nu fi denaturat vreodată adevărul. Deşi am fost învăţaţi de mici să nu minţim, minciuna o întâlnim mai la tot pasul. Cred că toţi mai recurgem din când în când la câte o minciună, dar nu ştiu câţi dintre noi ne-am întrebat de ce mint oamenii.
     În lucrarea de faţă îmi propun ca şi obiectiv general al cercetării să identific efectele pe care minciuna le are asupra procesului de comunicare în cadrul grupului de adolescenţi, iar ipoteza generală de la care am pornit demersul acestei cercetări este: Minciunile folosite de către adolescenţi determină disfuncţionalităţi în relaţiile lor de comunicare.
     În primul capitol al lucrării am încercat să definesc conceptele de minciună, adevăr şi comunicare. Minciuna este o abatere de la normă, este o deviere. Există trei tipuri de victime ale actului mincinos [T.D. Stănciulescu (1998)]: individuală, autogenerată, cuplată printr-o relaţie de simbioză, între două sau mai multe persoane distincte.
     Adevărul este reprezentat de concordanţa deplină între ceea ce comunică un om şi realitatea însăşi, iar din punct de vedere religios, adevărul absolut poate să însemne Isus. Filozofii susţin însă că adevărul absolut este o ţintă a cunoaşterii umane, iar erorile ştiinţifice sunt necondamnabile atâta timp cât cei care le-au comis nu aveau la timpul acela posibilităţi mai largi de cercetare.
     Una dintre definiţiile de manual ale comunicării este că ea reprezintă procesul prin care un individ transmite stimuli (verbali şi/sau nonverbali)cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi.
     Comunicarea se desfăşoară între doi poli, emiţătorul şi receptorul. Mesajul poate consta în gânduri, sentimente, idei, emoţii, produse ale fanteziei care nu pot ajunge la destinatar, ci trebuie puse în corespondenţă cu termenii existenţi în limbă. De aceea se spune că mesajul se codifică. Comunicarea însă nu se produce decât dacă după procesul codificării intervine transportarea mesajului la receptor printr-un anumit canal. Receptorul unui mesaj trebuie să facă operaţia de decodare pentru a-l înţelege.
     Roman Jakobson identifică drept funcţiile comunicării: funcţia emotivă, funcţia conotativă, funcţia poetică, stilistică, estetică, funcţia referenţială, cognitivă, denotativă, funcţia metalingvistică şi funcţia fatică.
     Comunicarea este extrem de importantă, devenind o temă de cercetat abordată din ce în ce mai mult de specialişti din diverse domenii. De modul în care înţelegem să comunicăm cu cei din jurul nostru depind şi tipul relaţiilor pe care le stabilim cu aceştia.
     Adevărul ar trebui să fie cel care guvernează o comunicare eficientă. Minciuna nu este indicat să apară la niciunul dintre palierele procesului de comunicare.
     În cel de-al doilea capitol al lucrării prezint formele concrete de manifestare ale minciunii.
     Minciuna, este un fenomen larg răspândit în toată lumea şi în rândul tuturor categoriilor sociale. Specialiştii susţin că există însă o corelaţie între minciună şi condiţia socială şi că există diferenţe în ceea ce priveşte frecvenţa minciunii şi între colectivităţi, popoare şi culturi.
     Cel de-al treilea capitol al lucrării analizează expresivităţi ale comportamentului mincinosului. Dacă vrem să interpretăm gesturile unei persoane, este absolut necesară studierea acesteia în situaţii reale, observarea mesajelor pe care le transmite gestica sa. Studierea elementelor comportamentale ale acelei persoane trebuie să se facă ţinându-se cont de contextul în care au fost făcute gesturile respective. Consider că acest lucru presupune faptul că nu putem cataloga un individ drept mincinos la o primă întâlnire şi fără să avem în vedere comportamentele lui anterioare, în situaţii similare.
    
     Autoarea