Adrian Popescu
Scriitori diplomaţi români - francmasoni:
secolul al XIX-lea
ISBN 978-606-616-062-9
Sibiu, 2013
14,5x20,5 cm
526 pag.

      Susţinut iniţial, „con brio”, ca teză de doctorat, opul determinist Scriitori diplomaţi români-francmasoni din secolul al XIX-lea este o cercetare elansată în prelungirea unei perspective heteronomice asupra literaturii şi a culturii române din secolul al XIX-lea, pe care Adrian Petre Popescu şi-o propune spre studiu aplicat şi interpretare. Pentru cei care vor să ştie mai multe despre autor le precizăm că este jurnalist la Tribuna din Sibiu şi artist plastic (membru titular al „Uniunii Artiştilor Profesionişti din România” începând cu 1990 şi al „Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România” din 1991); membru al „Asociaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor” (din 1993); membru al Camerei Experţilor Europeni din România, (2007); preşedinte Zona 13 Lions District 124 România (2007-2008-2009), doctor în ştiinţe umaniste etc.
     Aşa cum se va putea constata din cele ce urmează, chiar dacă prin titlul formulat, s-ar fi cuvenit să ne aflăm în preajma unei abordări convenţionale (istoriografice, culturologice, sociologice ş.a.m.d.) centrată tematist, cartea de faţă oferă o cu totul altă surpriză (evident plăcută!). Aceasta, în primul rand, graţie agonisticii în cascadă, tonului falacios-polemic şi, evident, implicării „constructive” a „ucenicului lui Hiram” în (re)vederea, dinspre o perspectivă mai puţin abordată, a ceea ce se acceptă, de regulă, ca fenomen cultural românesc de secol nouăsprezece. Precedentul unor asemenea iniţiative se recunoaşte în/din cărţile unor culturologi ca Liviu Maliţa, Ion Petru Culianu, Alex Mihai Stoenescu, Radu Cernătescu, Vasile Lovinescu etc. Sau în/din exegezele aparţinând atât de puţin cunoscutului Mihai Vâlsan, discipolul lui René Guénon, cel care, după moartea maestrului Guénon, va deveni redactorul-şef al prestigioasei publicaţii „Études Traditionnelles”, pe care, în anii ’70 o citeam în clandestinitate.
      În sfera aceloraşi demersuri circumstanţiale, după ştiinţa noastră, o atare temă a mai fost abordată, parţial-istoriografic, doar într-o singură teză de doctorat, cea a lui George-Ionel Leţu: „Scriitori-diplomaţi români prezenţi în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe” – (2011), (nedepistată în circuit), pregătită sub conducerea ştiinţifică a fostului nostru magistru Dumitru Micu. Precizăm, în cunoştinţă de cauză, că teza mai sus amintită este o cercetare în care accentul cade pe o prezentare strict cronologică, istoriografică („deosebit de precisă”) vizând contribuţiile diplomatice ale unor „personalităţi marcante pentru cultura, morala şi fiinţa neamului românesc, în special, şi a umanităţii în general”, după cum precizează George-Ionel Leţu.
      Relevanţa creativ-ştiinţifică, prin care cercetarea doctorală a lui Adrian Popescu se recomandă atenţiei, este garantată de gradul vizibil de originalitate, inovativitate teoretică şi creativitate, autorul probând, într-un cuprins impresionant (de peste 500 de pagini), pe lângă o putere de muncă dezarmantă, evidente abilităţi de repunere în funcţiune („în atac”) a maiorescienei „sinteze generale”. Se mai remarcă, de asemenea, că Adrian Popescu, pe lângă faptul că probează o bună intenţie în a depista şi a repune în valoare, ori de câte ori situaţia o impune, fenomene releva(n)te cultural-diplomatic, acesta demonstrează că nu ezită să arate deschis cât este de familiarizat cu aria de cuprindere şi operare a „transparenţei” ori, după caz, a feţei absconse a „programelor” unor societăţi culturale şi loje masonice .Şi, mai cu seamă, cât este (sau nu) de iniţiat în decodarea „proiectelor” unor scriitori şi grupări literare (şi nu numai) din secolul al XIX-lea.

prof.univ.dr Gh. Manolache