Constantin Onişor, Paul Dănuţ Duţă, Adrian Dobre
Areale globale: Uniunea Europeană - Africa subsahariană
ISBN 978-606-8030-15-9
Sibiu, 2009
14,5x20,5 cm.
240 p.

Africa apare a fi la marginea relaţiilor internaţionale, fiind inclusă în sistemul internaţional dar la periferia acestuia. Acest continent este tratat înafara reprezentărilor, analizelor şi metodelor clasice. Unul din motive este că a suferit profunde schimbări, de la perioada precolonială la cea postcolonială, generându-se numeroase contraste.
Numele de „Africa“ are o origine controversată. O variantă este Ifriya, un cuvânt berber tradus prin pietre, sau de la numele provinciei romane „Africa“, actual Tunisia, denumire extinsă ulterior la Magherb şi la întregul continent.
Termenul „Africa neagră“, acordat sudului Saharei, este de asemenea utilizat.
Perspectiva geopolitică a Africii trebuie să clarifice, în primul rând, aspectele de spaţiu, dar şi de conceptualizare.
Descoperirea Africii de către exploratori, cuceritori, comercianţi şi savanţi poate fi sintetizată printr-o serie de arhetipuri:
- viziunea rasistă, a unui spaţiu barbar, inferior civilizaţiilor ce trebuiau protejate, respectiv a vieţii religioase, a ştiinţei şi instituţiilor europene;
- viziunea paternalistă asupra copiilor ce trebuie educaţi; Africa apare ca un continent retardat în drumul spre umanitate, iar europenii au rolul de educator, nu neapărat spre democraţie;
- viziunea exotică de sălbăticie, care trebuie păstrată, respectiv a comunităţilor solidare a armoniei acestora cu natura - necesar a fi păstrate;
- cea umanitară de tratare a africanilor ca fraţi cu care trebuie să coopereze;
- cea relativă de străinătate, care nu poate fi înţeleasă si care nu poate fi aliniată standardelor europene, fiind indiferentă;
- cea de asumare a consecinţelor sclavagismului sălbatic care trebuie sprijinită de pe poziţia de stăpân faţă de foştii sclavi;
- viziunea solidaristă şi de compasiune faţă de sărăcie care obligă la acordarea de ajutor pentru a se dezvolta.
Cercetările africane contemporane sunt dominate de oscilaţiile între „afro-pesimism“ şi „afro-centrism“, considerat ca venind ca o reacţie faţă de exterior, începând cu epoca sclavagistă, continuând în cea colonială până în prezent. Un dualism care opune tradiţia modernităţii, individualismul comunităţii; o Africă ambiguă care îşi construieşte modernitatea sa în modalităţi diverse. Astfel, nu se poate reduce metodologia identităţii la termenii de trib, etnic, comunitate. Este periculos să idealizezi termenul de comunitate în numele solidarităţii; se readuc în atenţie conflictele generate de oscilaţiile raporturile de forţă; Africa nu este o victimă specială a violenţei, dacă ar fi să ne raportăm la societatea umană.
Africa este dezavantajată atunci când este analizată ca actor geopolitic; ea este ignorată ca actor pe eşicherul internaţional, din ce în ce mai mondializat decât mondial. Acest continent este plasat pe un trend de stagnare pe termen lung, din perspectiva productivităţii, care va duce la marginalizare în ceea ce priveşte fluxurile comerciale şi financiare internaţionale. Cu o populaţie reprezentând 10% din cea mondială, ce reprezintă 1% din produsul intern brut mondial, 1,3% din comerţul mondial şi 2% din investiţiile străine directe.
Africa devine un actor internaţional după independenţa statelor care îl compun şi exploziile demografice şi culturale. Statele africane au generat după obţinerea independenţei o triplare a populaţiilor lor, o creştere de cinci ori a populaţiilor lor urbane şi menţinerea frontierelor în care se proclamă ca state-naţiuni.
În ultimele două generaţii se înregistrează transformări culturale şi structurale considerabile. Fără excepţie, populaţia născută în păduri se deplasează spre oraşe datorită infrastructurii; transformările instituţionale sunt considerabile, reforme fiscale, liberalizarea sau progresul democraţiei. Actorii de bază demonstrează capacitatea de a inova, crea de activităţi care să răspundă nevoilor esenţiale.
Economiile populare constituie baza dezvoltării. Dezvoltarea infrastructurii, a sistemelor şcolare şi sanitare, a structurilor productive, precum şi emergenţa elitelor formate de societăţile civile este profund diferită de realităţile epocii decolonizării. Procesul de democratizare continuă iar fenomenul de apartheid a dispărut.
Reprezentarea geopolitică este, în egală măsură determinată de mulţimea şcolilor academice occidentale principale. Teoriile imperialiste, a regimurilor politice, a hegemoniei sau a dominaţiei sunt construite de către occident.
Opoziţiile dintre rolul statului şi teoriile centrelor multiple, subiect care domină ştiinţele relaţiilor internaţionale, sunt deosebit de pertinente pentru spaţiul african; astfel, există o Africă teritorializată, care include statele naţionale ale societăţii internaţionale, dar şi o Africă reticulară organizată pe reţele internaţionale. Discursul postmodern asupra fragmentării, subversiunii contrastează cu discursul naţionalist sau panafrican al independenţilor.
Afro-centrismul promovează o realitate negro-africană care se opune unei Africi integrată mondializării. Configuraţiile sunt, în realitate, multiplicate şi se traduc în interacţiunile dintre teritorii şi resurse, inter şi transnaţional, actori de bază şi instituţii de putere. Centrele de dominare şi periferia sunt vectori de acţiune şi reacţiune.