| Adi Travadi Răscrucea ISBN 978-606-616-118-3 Sibiu, 2013 14,5x20,5 cm 316 pag. |
 |
RĂSCRUCEA‑ UN ROMAN AL TRANZIŢIEI POSTDECEMBRISTE
Un destin literar pe alocuri dramatic și chiar spectaculos, Adi Travadi, rusoaică de origine, s‑a dedicat scrisului în limba română la vârsta deplinei maturități, nutrindu‑și romanele din experiențele propriei biografii, proiectate pe canavaua unei jumătăți de secol european. Inteligentă și sensibilă, scriitoarea ține să răspundă imperativului de a lua pulsul unei epoci frământate, timpul prin care ea trece și de care vrea să dea seamă cu condeiul în mână. Adi Travadi are o experiență literară deja bogată, atât ca poetă cât și ca semnatară a unor cărți de proză, romanul Răscrucea fiind al şaptelea volum de creaţie epică tipărit de ea. În ciuda acestui palmares remarcabil, ochiul criticii literare nu a descoperit‑o încă, ceea ce sporeşte acum responsabilitatea deschizătorului de drum, care consideră nerelevant comentariul strict la acest ultim roman, ci socoteşte imperios utilă încadrarea acestuia în fluxul mai larg al epicii scriitoarei. Titlul romanului Răscrucea focalizează atenția spre o temă ardentă, biografia celei mai spectaculoase mutaţii a contemporaneității, ca realitate proiectată pe ecranul conștiinței a trei generații succesive.
Romanele Homo tranzitus, apărut în 2006 la Editura Muzeul Literaturii Române din București, și Răscrucea, tipărit recent la Editura Techno Media din Sibiu, ar putea anunța prin strânsa lor continuitate tipologică şi tematică un nou roman‑ciclu, în buna tradiție întemeiată de Duiliu Zamfirescu și ilustrată apoi strălucit de Hortensia Papadat Bengescu. În aceste romane ale prozatoarei Adi Travadi fauna tranziţiei postdecembriste este ilustrată convingător pe scara de la proaspăt îmbogăţiţi la rataţi. Canavaua acțiunii este viața de familie a soților Mitrancă, unde în începuturi dragostea temeinică părea să fie liantul cuplului Chira‑Cristache. Prosperitatea lor era asigurată de posturile bune ocupate în sistemul bugetar.
Pe fundalul capitalismului sălbatic din România postdecembristă, riscurile noului lor mod de viață nu întârzie să se arate, repercutate grav în viața familiei. Personaj secundar în romanul Homo tranzitus, Ruxandra, fiica lor adolescentină, se anunță un caracter puternic, dar drumul pe care pornește nu este deloc lipsit de primejdii. Cele trei generații sunt reprezentate pe linie feminină de Ştefana, intelectuala rafinată, care la vârsta senectuţii a ajuns la un mod de viaţă ce fructifică lecţia de vitalitate şi înţelepciune a naturii, Chira ambiţioasă în planul ei ascensional de îmbogăţire prin comerţ şi Ruxandra, nepoata cea răsfăţată a Ştefanei care se va desprinde de familia în plină disoluţie, căutându‑şi propriul drum. Între pionii importanţi ai tablei de şah narative se impune şi senatorul Mitică Mitrancă, fratele Chirei. El răspunde cu aplomb la acuza de necinste dezvăluită în presă, apărându‑se, cu un narcisism exacerbat: „Noi suntem blazonul țării și rangul obligă la privilegii!” Autoarea ilustrează ca atare în roman optica noului potentat politic, predispus conceptual la orice mârșăvie sub acoperirea responsabilității superioare, care îl protejează de judecata critică a mulțimii. Senatorul se considera predestinat să scape oricărei posibile acuzaţii, astfel că locul apartamentului de bloc îl va lua vila de la Herăstrău şi toate desfătările ce decurg din veniturile ilicite ale politicianului afacerist.
Frontul ariviştilor are la antipod pe cei învinşi de tranziţie. Aşa este Cristache, cel care după o viaţă activă în anii socialismului, când a pus umărul la realizarea sistemelor de irigaţii din sudul ţării, el este complet derutat după divorţul la care este obligat de Chira şi cunoaşte cele mai umilitoare forme de decădere socială, ajungând şomer, zbătându‑se în sărăcie şi obscuritate. Adi Travadi trasează punţi de la vârstnica Ştefana la generaţia nepoatei sale. La capătul unor experimente excesive ale Ruxandrei, ea găseşte puterea să o mângâie după ce a suferit un viol şi a fost exmatriculată din liceu din cauza absenţelor de la ore. Ştefana încearcă să dea o explicaţie logică pentru mutaţiile pe care tinerii le încearcă în anotimpul postrevoluţionar. Deliciul romanului, circumstanțierea existenței din monologul Ștefanei cuprinde o acrobație ideatică, în care tânăra generație are alt mod de abordare a vieții decât cel al precedentelor, simțindu‑se, după cum considera bunica Ștefana, „ca pe baricade”, atunci când la discoteci ei se blindează cu muzică agresivă, pregătindu‑se „pentru confruntări“. Concepția ei uimește ca percepere a noului, înţeles în profunzime şi acceptat cu calm. Discotecile sunt, în concepția ei, un nou pronaos, diferit de cel al bisericilor, în care sufletul este pregătit pentru „întâlniri înălțătoare“. Chiar balurile de altădată „pregăteau terenul pentru fuziunea sufletelor, discotecile, pentru a captura un corp de sex opus și a‑l poseda…” Ştefana îmbogăţeşte în literatura română contemporană galeria femeilor instruite şi sensibile, care ajungând la un echilibru interior sublim, sunt gata să ofere celor dragi câte ceva din înţelepciunea şi cultura dobândite.
Chiar dacă tematic şi tipologic autoarea prelungeşte lumea creată deja în Homo tranzitus, noul roman poate fi citit de sine stătător, fără ca mesajul să‑şi diminueze consistenţa. Pe eşafodajul deja existent, scriitoarea construieşte acum în Ruxandra un personaj problematizant, mai complex şi profund, cu o experienţă îmbogăţită în periplul ei prin lumi în derivă şi oaze de prosperitate care îşi schimbă configuraţia şi statutul în societatea prezentului. Stelian este un personaj exponențial, tipic celor îmbogățiți în mod precipitat din tagma ţiganilor, fără necesarul răgaz al lustruirilor spirituale și estetice. Scriitoarea completează astfel fresca României postdecembriste cu o altă ipostază a îmbogăţirii, aceea de la nivelul etniei rromilor. Marcată de complexe, ca cel al dismorfiei, Ruxandra se redescoperă frumoasă doar atunci când se oglindește în ochii lui Gigel Răgălie, tânărul țigan îndrăgostit. Iubirea lor justifică atragerea în raza de interes narativ a unei comunităţi de ţigani, cei care crescuseră pe tatăl lui Ştefănel, rodul iubirii Ruxandrei cu Gigel.Din nou o deschidere spre trei generaţii succesive, într‑o naraţiune care are şi dimensiunea unui bildungsroman.
Stăpânind pluridimensionalitatea timpului epic, prozatoarea glisează de la un plan tematic la celălalt, de la un personaj la altul, tehnică ce asigură un anumit dinamism acţiunii. Aniversarea celor 75 de ani împliniţi de Ştefana şi botezul lui Ştefănel sunt cei doi poli narativi ce focalizează interesul autoarei.
Tehnica portretistică modernă se bazează în Răscrucea pe o anumită fragmentare, care solicită cititorului atenţia de a reconstitui întregul din părţi. Mai exact, prozatoarea nu creează personajelor ei portrete auctoriale exhaustive, aşa cum sunt cele plămădite în stil obiectiv de Balzac, spre exemplu. Ea a încredinţat responsabilitatea de a creiona trăsăturile partenerilor de dialog pe baza propriilor observaţii, făcute aleatoriu, aparent chiar fără vreo regulă prestabilită. Pe Gigel, abia cunoscut, Ștefana îl portretizează cu ochii ei pătrunzători, dând înțeles alegerii nepoatei sale: „Nu era frumos în sensul strict al cuvântului, dar era atrăgător, trăsăturile feței, fără vreun cusur deranjant, păstrau proporția plăcută ochiului.” Privirea bunicii se opreşte cu atenţie şi asupra vestimentaţiei tânărului ţigan: „Se îmbrăca decent, fără tot felul de adaosuri supărătoare, menite să epateze.“ Adi Travadi utilizează tehnica modernă a portretizării în trepte. Pe măsură ce avansăm în lectura romanului Răscrucea, portretul tânărului Gigel Răgălie se conturează prin tehnica oglinzilor paralele, așa cum el este văzut nu numai de femeia îndrăgostită şi de Ștefana, ci apoi şi de Chira, care îl impresionează pe tânăr cu aerul ei aristocratic de vedetă: „… Cine, dacă nu ea, să cunoască bine jocul aparențelor?! Îl sfredeli cu privirea. Cel puțin fizic, era o prezență agreabilă, înalt și bine clădit.“ La rândul său Gigel, abia intrat în familie şi având astfel șansa obiectivității, o descrie pe Ştefana: „Aspectul ei și reacțiile vii la tot ce se întâmpla în jur respingeau atingerea nemiloasă a anilor trăiți. Tenul ei curat, spatele drept, ținuta tinerească cu gesturi sprintene, părul încă bogat, lăsat să‑i cadă liber pe umeri și spate, și mai ales surâsul binevoitor, totul la ea oferea privirii lui o imagine plăcută și reconfortantă.“ Şi exemplificările pot continua edificator. Autoarea multiplică astfel unghiurile din care se conturează portretele, ceea ce creează un perspectivism modern, exersat cu succes deja în romanele prozatorilor interbelici.
Prozatoarea prezintă arivismul postrevoluţionar cu o mare putere de nuanţare psihologică. În snobismul ei evident, Chira este mândră să se miște în societatea mondenă a capitalei, servind masa în restaurante de lux. Totodată, în casa ei opulentă două femei erau plătite să se ocupe de bătrânul unchi muribund, menținut acolo tot cu gând de profit moral și beneficii economice, venind din zona donațiilor pentru cei neajutorați. Ea are veleități de vedetă, întreținute de emisiuni ale televiziunilor naționale, deși vârsta nu îi este avantajoasă. Chira, al cărei nume are fonetic o anumită stridenţă semnificativă, întruchipează în literatura română contemporană tipul cel mai violent al arivismului lipsit de scrupule din anotimpul postdecembrist. Societatea românească însăşi este supusă unui aspru rechizitoriu, în care ironia ţinteşte tot ce autoarea consideră reprobabil.
Extrapolarea la nivelul mesajului revine Ştefanei, adevăratul raisonneur al romanului, ea privind schimbarea regimului în România ca pe o nouă şansă, ce nu trebuie pierdută. Mecanismul puterii în perioada tranziției îi provoacă Ștefanei o nostalgie mărturisită: „ Păcat că la cârma țării nu s‑a găsit un om merituos, fără povara inhibantă a trecutului comunist, care cu puterea nealterată să taie mâinile lacome întinse din toate părțile spre bogățiile țării. De atunci hoția la scară mare a devenit o regulă pentru toți cei ajunși la putere. Degeaba presa blamează și luptă cu baronii locali. Ei fac legea în țară. Și nu sunt dispuși să împartă cu alții ceea ce au apucat cu mâinile lor hrăpărețe.“ Înțelegerea situației politice la vârf trebuia să pornească de la cauza fenomenului social: „Libertatea în toate venise ca un potop, ne luase cu valurile sale fără să fim pregătiți, chiar dacă tânjeam după ea cu toate fibrele corpului. Nebănuindu‑i forța de impact, în loc s‑o abordăm cu înțelepciune și răbdare, năuciți, ne lăsaserăm târâți de ea în toate direcțiile…. “ De aici și efectele devastatoare ale libertății postrevoluționare. În dialogul Ștefanei cu ginerele ei, repudiat de Chira și apoi reapropiat din interese obscure, Cristache încadrează propria decădere în peisajul politic derutant al tranziției. Prin involuţia lui, Cristache se situează la antipodul Chirei, el ilustrând efectul dizolvant al seismicii din perioada tranziţiei postrevoluţionare în România. El îşi explică prăbuşirea, proiectând‑o pe o devălmășie politică generală, dominată de traseism între partidele aflate la putere și în opoziție, peisaj în care el vede pretutindeni numai şi numai „jocuri de‑a lăcomia!“
Evoluția Ruxandrei în acest roman nu este altceva decât o căutare a drumului, cu înfruntarea riscului de a rămâne împreună cu noua ei familie un răstimp sub ascultarea mamei sale. În schimb, Chira nu ezită să‑l îndepărteze pe Gigel, exact când cititorul aștepta mai puțin, adică imediat după terminarea botezului lui Ștefănel. Lovitură de teatru, suspans, deschidere spre un alt viitor decât cel al opulenței aranjate de Chira, poate într‑o următoare carte a scriitoarei.
Cu accelerări sau avansări au ralenti, timpul epic este mereu incitant, iar personajele își dezvăluie identitatea atunci când acțiunea romanului primește noi episoade, care îmbogățesc țesătura textuală a cărţii. Romanul Răscrucea este o proză care nu trenează, ci menține viu interesul cititorului de la început până la final. Nu numai tematica de arzător interes explică lectura plăcută, ci și stilul colorat, mereu proaspăt în expresivitatea dialogului și a narațiunii dinamice. Fraza se extinde uneori arborescent, dintr‑o lăcomie a exprimării, cu nuanțări în cascadă, cuprinse într‑o aceeași structură, nelăsate frazei următoare. Scriitoarea simte atracția sonorității gerunziilor, folosite cu nesaț. Impresia generală pe care o asigură lectura noului ei roman este din punct de vedere stilistic aceea de frumusețe fără artificii căutate și fără ornamente de prisos. Prozatoarea a găsit dreapta măsură în mânuirea cuvântului cu care a creat o țesătură textuală bine structurată, de un echilibru bogat în sugestii. Cu atât mai mult cu cât scriitoarea Adi Travadi nu este o vorbitoare nativă a limbii române, este de apreciat modul cum i‑a pătruns tainele, astăzi stăpânite admirabil. Adevărul că ea a învățat primul cuvânt românesc la 22 de ani nu poate decât să te uimească în momentul când ai terminat de citit acest al şaptelea roman al scriitoarei. Ideea care te stăpânește la finalul lecturii acestui jurnal epic al tranziției este îndemnul ca „romanele surori” Homo tranzitus şi Răscrucea să fie continuate într‑un viitor roman‑ciclu. Miza prozei sale ironic‑satirice este mare, întrucât în România tranziției Adi Travadi, cu forţa ei de pătrundere a realităţii imediate, va mai avea multe aspecte de descoperit și de așezat în pagină.
Anca Sîrghie