Raluca-Daria Mitea
Managementul tromboembolismului pulmonar. Corelații clinico-imagistice și tratament
ISBN 978-606-616-209-8
Sibiu, 2015
14,5x20,5 cm
184 pag.

  Managementul TEP a fost mult timp caracterizat de un grad de complexitate înalt şi de o dezamăgitoare lipsă de eficienţă. Progresele făcute în ultimii ani în ceea ce priveşte gestionarea pacienţilor cu suspiciune de TEP au îmbunătăţit acurateţea depistării acestei patologii, şi au facut ca algoritmii de diagnostic să fie mai siguri şi mai uşor de utilizat în practica de zi cu zi. În ciuda acestora, trombembolismul pulmonar se menţine printre afecţiunile cu mortalitate şi morbiditate crescută.
  Dificultatea diagnosticării, ce derivă din tabloul clinic nespecific, cu variaţii de la lipsa simptomatologiei până la moarte subită, face necesară o abordare complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clinice, cu examinările de laborator şi cu cele imagistice.
  Noţiunea de trombembolism pulmonar (TEP) defineşte condiţia clinică care rezultă din obstrucţia trombotică a arterelor pulmonare sau a ramurilor acestora. Trombii pot migra în patul arterial pulmonar din sistemul venos profund sau din cordul drept, sau, mai rar, se pot forma „în situ” la nivelul arterelor pulmonare2. Embolia pulmonară (EP) este o urgenţă cardiovasculară relativ comună. Prin ocluzia patului arterial pulmonar, aceasta poate conduce la insuficienţă ventriculară dreaptă acută, ameninţătoare vital, dar potenţial reversibilă.
  În serviciul de urgență, trombembolismul pulmonar este suspectat la majoritatea pacienților ce se prezintă pentru acuze respiratorii (dispnee, tahipnee), și dureri toracice. Principala limitare a raţionamentului clinic este lipsa de standardizare și imposibilitatea de a o însuși. Din acest motiv, în ultimii ani, au fost formulate câteva reguli explicite de predicţie clinică (Wells, Geneva).
  D-dimerii, markeri ai fibrinolizei endogene, reprezintă cel mai determinat test de laborator la ora actuală dintre testele de coagulare și fibrinoliză. Rolul lor în diagnosticul TEP a fost îndelung discutat și analizat, la ora actuală existând o literatură impresionantă ce subliniază importanța acestor markeri în diagnosticul acestei patologii.
  ECG-ul este cel mai adesea prima investigație care se face la un pacient cu dureri toracice anterioare. Are sensibilitate şi specificitate scăzute pentru diagnostic, dar poate fi util pentru estimarea severităţii afectării hemodinamice, orice cauză de cord pulmonar acut dând modificări electrocardiografice vizibile2,3.
  Examenul ecocardiografic, este o metodă de investigare simplă, la îndemână, fără risc, cu rol limitat în diagnosticul TEP, datorită sensibilității și specificității ei scăzute. Marele avantaj îl constituie faptul că este noninvazivă și că este disponibilă in majoritatea unităților sanitare.
  Odată cu introducerea MDCT cu rezoluție spațială și temporală înaltă, acesta a devenit în practica zilnică metoda de elecție pentru stabilirea diagnosticului de TEP, la pacienții cu această suspiciune clinică, MDCT-ul permițând vizualizarea patului arterial pulmonar până la nivelul ultimelor segmente.
      Utilizarea tuturor acestor parametri de diagnostic, încadrarea lor într-un algoritm care să poată fi aplicat în unitățile sanitare, va face ca abordarea pacienților cu suspiciune de TEP să fie îmbunătățită, atât în privința diagnosticului cât și în privința tratamentului.
      Ghidul ESC referitor la embolia pulmonară, lasă „în lucru” o serie de probleme legate de conduita optimă de tratament şi diagnostic. Studiile în derulare şi datele rezultate din registre vor aduce, cu siguranţă, elemente utile pentru managementul adecvat al acestei patologii.
      Ca şi patologie, TEP nu aparţine unei singure specialităţi; este necesară o abordare interdisciplinară, care să implice urgentistul, cardiologul, medicul internist, hematologul, chirurgul cardiovascular şi medicul intervenţionist.

Autorul