Preot Ioan Boțocan
Lumina harului divin
ISBN 978-606-616-452-8
Sibiu, 2022
16,5x23,5 cm
270 pag.

     În țara noastră, de-a lungul secolelor au trudit pe ogorul pastorației armate de oameni dăruiți vieții desăvârșite. Ei nu au știut ce este trândăvia, ci, zi și noapte au lucrat pentru cimentarea credinței, pentru sporirea neîncetată a virtuților duhovnicești spre folosul lor, al semenilor și al universului spiritual național.
     În veacul modern, pe firmamentul filocalic strălucesc un mănunchi de teologi, preoți, monahi, martiri ai închisorilor și mulți pustnici anonimi, ști- uți doar de Tatăl ceresc și înscriși, pe veci, în Cartea Sa Sfântă. Teologi cărturari - Dumitru Stăniloaie, Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania, academicianul Nichifor Crainic, vestiți călugări duhovnici - Arsenie Boca, Daniil Sandu-Tudor, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâianu, Sofian Boghiu, Nil Dorobanțu, Dometie Manolache, Adrian Făgețeanu, Benedict Ghiuș, Serafim Man, Nicodim Bujor, Paisie Olaru, loan lovan, Petroniu Tănase, Ilarion Argatu, Lavrentie Șovrea și mulți alți neîn- fricați preoți mărturisitori, Gala Galaction, Ilie Lăcătușu, Constantin Galeriu, D. Băjenaru, D. Bordașiu, aprigi luptători pentru dreapta credință.
     Un smerit mărturisitor a fost preotul, colonel în rezervă, Ioan Boțocan, născut în 11 aprilie 1911, în comuna Vaideeni, județul Vâlcea. Se trage din- tr-un neam de mărgineni care au trecut munții în timpul prigoanei religioase din Transilvania și s-au așezat la șapte kilometri de Horezu, cu vestita-i ctitorie brâncovenească, și nu departe de mânăstirea Bistrița și Arnota, acum și de mânăstirea Pătrunsa, micul „Athos românesc”.
     Buni creștini și țărani gospodari, de la părinți, Adam și Ioana, primește o trainică educație, deprinzându-l a fi un un om de omenie și o ființă de onoare. I-au sădit frica de Dumnezeu, cinstea și onestitatea sufletească. În lumea satului de odinioară va descoperi multe taine și de la dascăli, patrioți ce au luminat cugetul și simțirea copiilor, mai ales de la bunici și rude, despre care vorbea mereu cu recunoștință și mult respect.
     I s-au întipărit profund în suflet și obiceiurile cu bogata tradiție folclorică locală, cele legate de sărbătorile creștine la care participau toți sătenii în mândrul port al mărginenilor, confecționat cu migală și cu multă dăruire. Toate trăirile și efervescența pregătirilor din preajma multor sărbători cu milenara lor tradiție ce cuprindea tot satul, le-a așternut în multe poeme. A scris nuvela - România creștină (1940)- și piese de teatru - La colțul cu brazi (dramă), comedia Învierea morților, farsa Tot nașul își are nașul. La colțul cu brazi a fost pusă în scenă împreună cu inimoșii săi colegi de generație. Ca preot misionar va scrie piesa Cu Papa ori cu frații, propovăduind unitatea religioasă a românilor. Împreună cu înflăcărați tineri vor anima viața culturală a plaiului natal, un petec de cer și de rai, absorbind sfatul bătrânilor de a respecta trăinicia familiei, lumea fabuloasă a naturii izbăvitoare, osârdia și vrednicia omului și, mai ales, iubirea Adevărului suprem.
     Singur la părinți, este cucerit de hrana spirituală, încât, după terminarea Școlii primare, urmează „Seminarul Teologic” din Râmnicu Vâlcea, absolvit în iulie 1929, când dedică colegilor poezia „Rămas bun”. Cu multă sensibilitate își așternea simțămintele și cugetările pe coala albă de hârtie. Din atâtea poeme, multe s-au rătăcit, altele zac printre notările sale zilnice.
     În timpul studiilor s-a situat printre cei fruntași, aprofundând cât mai multe cunoștințe biblice, fiind captivat și de universul literaturii, al filosofiei și al artelor. Dacă mulți dintre noi rătăcim, ani în șir, până găsim rostul vieții, în anii Seminarului a purces pe calea împărătească, străduindu-se să împlinească voia și poruncile divine.
     A ținut un „Jurnal de conștiință” în care consemna și analiza evenimentele la care participa, faptele și trăirile sale, mai ales sporul duhovnicesc. Își dedica timpul literaturii și filosofiei, și își consolida limba franceză și germana, traducând volume importante din literatura universală. La sfârșitul „Jurnalului” își face un bilanț, urmărind urcușul său pe scara virtuților, a faptelor bune și a cimentării credinței strămoșești.
     În anul 1932 s-a căsătorit cu Maria Jinaru, care i-a fost un stâlp de nădejde prin credința ei neclintită și atâtea virtuți creștine. Cu multă dragoste de oameni, toți care le călcau pragul casei erau primiți cu multă căldură, le oferea un cuvânt mângâitor și o povață din tot sufletul. Totdeauna a fost o exemplară gazdă pentru cei împovărați de grijile vieții. Ne-a rămas o pildă de bunătate, de blândețe și înțelepciune, nicicând nu ne-a mustrat fără rost, ci ne-a oferit trainice învățăminte de credință și de trai creștin. În fața încercărilor vieții, nu avea gânduri de revoltă ori amărăciune, mereu mulțumea Domnului pentru toate, bune ori rele, Maicii Domnului și sfinților.
     Cu zestrea spirituală și tăria credinței, fostul seminarist se înscrie la „Institutul Teologic” din Cernăuți, absolvit în anul 1937 cu teza de licență „Exegeza Apocalipsei după Sfântul loan” cu profesorul V. Gheorghiu. Apoi va urma și Facultatea de Drept la Cluj. În anii ’50, dornic să-și lărgească orizontul cunoașterii, a vrut să urmeze și „Medicina”, cerând binecuvântarea I P S. Mitropolitului Nicolae Bălan, care i-a respins doleanța: „Ți-e de ajuns două facultăți. Acum ocupă-te de preoție și de familia numeroasă”. Mitropolitul îi va înmâna brâul roșu, ca o răsplată pentru osârdia sa predicatorială, cate- hetică și misionară.
     Permanent dorea să îndrepte pe cât mai mulți semeni spre împărăția cerească, el fiind o pildă de rugător neostenit și de zdrobire a inimii, de postitor și de făptuitor de bine. Nu se lăsa în voia cuvintelor deșarte, ca mulți dintre noi, ci era permanent absorbit de un trai plăcut Domnului. De cele mai multe ori medita, păstra tăcerea și nicicând nu aproba lauda de sine. Nu s-a plâns de încercările și de greutățile vieții, ci lăsa grija zilnică în voia Celui Preaînalt. Petrecea mai mult timp cu sine, rugându-se pentru cei în nevoi, ori lecturând Cărțile sfinte. Dotările sale de excepție, daruri divine, le-a înmulțit cu tenacitate. Iar credința statornică și gândul la Cel de Sus îi confereau un echilibru sufletesc, încât ale vieții valuri și boala de la sfârșitul vieții nu l-au clintit de la calea divină.
     Ca un bun creștin n-a gândit sau grăit cu vicleșug, ci cu sinceritate își dezvăluia gândurile și trăirile fără ascunzișuri. Fără urmă de invidie ori trufie, a fost o făptură smerită care implora necontenit mila Domnului și se ruga pentru iertarea greșelilor sale și a celor greu încercați de viață, ajutându-i moral și material. Nu a nedreptățit sau năpăstuit pe cineva, ci era mereu gata să dăruiască tot ce avea mai bun și folositor oamenilor.
     După hirotonirea sa ca preot ajutor, în anul 1934, în comuna natală fiind o singură biserică, Domnul l-a luminat să construiască un nou lăcaș. Așa că, din 1934, timp de câțiva ani va străbate satele și comunele cu pantahuza ajungând până la Dunăre, în județul Teleorman. Cu banii strânși va porni construirea bisericii „Sf. Nicoale”, ridicată doar până la turle, căci în anul 1940 s-a prezentat la un concurs la București pentru ocuparea unui post de preot militar. S-a situat pe primul loc, pe cele nouă locuri dintre cei 180 de candidați. A ales garnizoana din Turda, de unde se va transfera la „Regimentul 90 Infanterie” din Sibiu, cu care va porni pe front ca preot confesor. Toate suferințele și ororile războiului răzbat din „Jurnalul” său de front.
     Pe pământul rusesc s-a izbit de cruzimea regimului ateist și de teroarea instaurată, oamenii ascunzând icoanele peste tot, până și în pivnițe. Câștigându- și încrederea lor, îl chemau mereu la slujbe ținute în limba rusă (învățată pe front), mai ales să le boteze copiii. Va încreștina sute de suflete, printre care și mulți transnistrieni trecuți la ritul ortodox. Pentru a-și îmbărbăta camarzii, ținea înflăcărate predici, ridicându-le moralul și rugându-se permanent pentru ei. „Poseda într-un grad foarte înalt darul cuvântării și al convingerii și avea o viață cumpătată și cucernică, dar și o știință teologică erudită”, nota un comandant.
     Totdeauna în mijlocul trupei, își însuflețea ostașii prin exemplul personal de neînfricat luptător și trăiri duhovnicești. Înaintea luptelor din fața Odesei (1941) a oficiat Sfânta Liturghie pentru ostași și ofițeri, dar și diferite rugăciuni pentru cei căzuți la datorie. Va asana câmpul de luptă de la Dalcic, înmormântând creștinește foarte mulți ostași. La Sevastopol a organizat două cimitire pentru eroi, el însuși lucrând și cioplind monumentul de piatră funerară. Era tot timpul pe terenul de luptă și printre cei din linia întâi. Când regimentul a fost încercuit, a luptat ca un erou în rândurile soldaților, reușind să iasă din încercuire. În localitățile străbătute a redeșteptat simțământul religios la ucrainieni și ruși, prin numeroase servicii religioase, predici, botezuri, cununii și înmormântări. Pentru prodigioasa sa activitate, a fost decorat cu trei ordine („Virtutea militară”, „Coroana României”). Cu camarazii a ajuns până la Stalingrad, și, după întoarcerea armelor împotriva nemților, a participat la luptele grele de lângă Iași, din Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, ajungând până în munții Tatra.
     Caracterizările comandanților săi au fost mereu superlative, așa cum spicuim dintr-una din anul 1944: „S-a remarcat ca un distins camarad și duhovnic emerit, cu o demnitate exemplară, prin cunoștințe superioare și convingeri puternice, fiind o pildă de moderație și abnegație. Totdeauna, conferințele erau răscolitoare și instructive. Desăvârșita manifestare a însușirilor sale complexe le-a exemplificat în timpul războiului. Cred că nu se va găsi în armată un alt preot care să fi servit pe front atât cât a sluijit preotul maior I. Boțocan. Face cinste armatei și înalță pe culmi apostolatul și preoția”. Privind autocritic aprecierile superlative ale comandanților săi, cu smerenie mărturisea: „Mă văd mic, neînsemnat și nici măcar slugă netrebnică nu mă pot socoti, că acest măreț titlu se dă celor ce au împlinit toate poruncile Domnului. Le recunosc o singură valoare, reală și mare, aceea de a mă încuraja și împinteni și mai mult în lupta pe ogorul Domnului și de a mă strădui, fără preget, ca chipul meu real să semene, măcar întrucâtva, cu cel creionat de comandanții mei”.
     După calamitatea războiului, cu toată teroarea și pierderile de vieți, revine la Sibiu. Până în 1948, ca preot militar s-a remaract prin variate activități, susținând conferințe diferite, cursuri de perfecționare și atractive manifestări artistice. Fiind foarte apreciat, conducerea dorea să-l mențină în corpul militar, prevăzându-i o merituoasă carieră.
     Neispitit de funcții lumești, ci de a fi de folos pe plan spiritual semenilor, în 1948 ajunge paroh la Catedrala Mitropoliei Sibiu, unde se dedică unei adevărate mișcări de renaștere spirituală prin atragerea cât mai multor suflete la valorile creștine. Și-a desfășurat munca pastorală în timpurile grele ale regimului totalitar ateu, dar cu multă chibzuință și răbdare va găsi diferite căi pentru a nu priva oamenii de învățătura divină.
     A purces cu educația religioasă a copiilor, lecțiile de cateheză le ținea într-o sală de la „Insitutul Teologic”. L-au oprit cei mari ai zilelor care vegheau cu brutalitate ca ateismul să prindă rădăcini încă de la vârsta fragedă. Un timp, în biserica Mitropoliei va prezenta săptămânal „Ora biblică” pentru cei doritori de învățăminte religioase. La adunările „Oastei Domnului”, a ținut predici creștinilor „nebuni după Hristos”, dedicați urcușului duhovnicesc, pentru a frâna ofensiva sectarilor. A reușit să readucă la dreapta credință pe câțiva rău credincioși (sectari) și puțin credincioși (evrei).
     În anii ’50, climatul nu a fost prielnic unei vieți religioase trainice și liniștite, fiind plină de frământări religioase. După desființarea Greco-catolicilor, în anul 1948, a crescut numărul sectanților, iar în rândul unor creștini Greco- catolici s-au iscat nemulțumiri și răzmerițe. Pentru a astâmpăra un astfel de incident, a fost trimis la „Biserica dintre brazi”, unde va liniști spiritele locului. L-au urmat mulți credincioși de la catedrală, reușind să anime și aici suflul credinței. Înființează și conduce un cor pe două voci, reîmprospătează slujbele divine și va organiza primul hram al unei biserici din Sibiu, la care a participat și ierarhul acelui timp.
     Revenit la Catedrală, împreună cu fii duhovnicești a vrut să construiască, în anii ’70 o biserică pe terenul Mitropoliei de pe Bulevardul Victoriei, cedat Primăriei unde s-au construit „Căminele studențești”. Această frumoasă inițiativă s-a spulberat, ca un vis frumos în pragul dimineții, autoritățile ateiste vigilente au respins construcția sfântului lăcaș, deși se bucura de sprijinul enoriașilor și a multor sibieni gata să pornească zidirea bisericii.
     Pătruns până în toate fibrele de poruncile divine, le-a transmis în toate ocaziile, punând în mișcare cele mai generoase simțăminte și îndreptând mulți semeni pe făgașul mântuirii sufletului. Timp de peste patru decenii a împlinit cu multă devoțiune misiunea de păstor de suflete, întărind credința strămoșească, această sevă vitală a dăinuirii neamului pe aceste meleaguri mult încercate, rezistând atâtor adversități prin mila și ajutorul divin.
     Ani în șir, își ajuta semenii în nevoi cu multe rugăciuni, mai ales cu citirea Psaltirii, urmând parcă îndemnul Sf. loan Gură de Aur: „de citirea Psaltirii să nu vă lipsiți”. A fost un model de păstor dedicat trup și suflet, cu timp și fără timp, vocației sale, căutat de mulți credincioși. Pentru a cuprinde pe cât mai mulți semeni în planul de catehizare și a atrage pe cât mai mulți la dreapta credință, în afara predicilor de la amvon, predica și după slujba Vecerniei, a Maslului, la slujba Cununiei și de înmormântare.
     Pentru rugăciunile de intensă trăire era căutat nu doar de sibieni, ci și de prin sate, chiar și de alte etnii. Iar pentru a fi la îndemâna celor în nevoi, când era de serviciu la Catedrală stătea de dimineața până seara la biserică, fiind într-o continuă îndrumare misionară. Ca la armată, cu un spirit de disciplină sever, dis de dimineață deschidea porțile uriașei biserici și seara închidea sfântul lăcaș.
     Pe lângă neostoita lucrare pastorală, un prieten apropiat i-a fost cartea, din care a cules perle de înălțare sufletească. Pasionat de cărțile sfinte și de cele laice, a adunat, an de an, o vastă bibliotecă, averea sa îndrăgită. Cunoștințele sale multilaterale răzbat adesea din predici. Doar câteva dintre ele au fost publicate în timpul vieții în revista „Telegraful Român”, deși erau mult solicitate, mai ales de studenți. Din păcate, a plecat cu această dorință neîmplinită, de a și le vedea tipărite. Abia după plecarea sa la Domnul (1993), tipografia „Oastea Domnului” i-a editat două volume - Excelsior.
     Între timp au apărut alte două volume de predici - În mormânt, viață și Cuvinte pentru veșnicie. Cele de la înmormântare depășesc caracterul funebru, fiind meditații asupra unor teme religios-morale, luminând sensul creației divine, poruncile dumnezeiești și menirea noastră pe pământ. Ele pot fi un ghid pentru cei care doresc să-și primenească existența și să-și desăvârșească virtuțile creștine. Din noul volum de predici „Lumina harului divin”, culegem învățăminte ce ne înarmează în fața cumpenelor grele și ne îmbogățesc universul spiritual cu eternele valori creștine.
     Și în zilele noastre, după atâția an de la trecerea sa la cele veșnice, este evocat cu respect și reverență de fii duhovnicești și de cei pe care i-a avut aproape, printre ei și părintele loan Trifan care îl aprecia mult: „Mulți talanți a sădit Domnul în sufletul părintelui loan Boțocan și pe toți i-a înmulțit cu jertfă, de multe ori cu renunțări, dar cu forța conștiinței și a credinței că n-a fost și nu va fi niciodată singur și că drumul mântuirii, al rămânerii cu Dumnezeu, este un urcuș biruitor pe Golgota. A iubit negrăit de mult Biserica neamului și neamul românesc pentru care a luptat în primele linii ale celui de al Doilea Război Mondial, fiind unul dintre acei bravi „preoți cu Crucea în mână”, în fruntea luptătorilor pentru Sfânta Cruce și pentru pământul nostru sfânt”.