Gheorghe Bucşa
Lecţii de dirigenţie după … ani
ISBN 978-606-616-186-2
Sibiu, 2015
14,5x20,5 cm
120 pag.

      Se spune că un om este împlinit dacă a sădit un pom, a construit o casă şi a crescut un copil. În vremurile noastre această zicală a fost completată, pentru intelectuali, şi cu condiţia să scrie o carte. Şi aşa m-am hotărât să scriu şi eu o carte!
      Problema este: ce carte?!
      Să scriu una autobiografică? Ar fi simplu! Dar pe cine interesează viaţa modestă şi total obişnuită a unui profesor care a lucrat în Victoria – un oraş izolat care nu-i nici la şoseaua naţională, nici la calea ferată, dar la care poţi ajunge, dacă parcurgi opt km de drum plin de gropi (zis drum judeţean)!
      Să scriu o carte de poezie? Ce frumos! Cu versuri curgătoare şi frumoase şi în acelaşi timp pline de mesaje care să ajungă la sufletele cititorilor. Da, dar pentru asta îţi trebuie talent, har, iar eu mărturisesc, cu toată seriozitatea, că talentul literar nu mă caracterizează.
      Să scriu o carte politică? De exemplu: „Corupţia – metodă eficientă de guvernare”. Dar pentru asta trebuie să ştii să minţi frumos şi să baţi apa în piuă capitole întregi fără să spui nimic. Cu respect constat că nici de aşa ceva nu sunt în stare!
      Să scriu o carte ştiinţifică? Despre particule elementare, energii regenerabile? Ar fi frumos, dar, când mă uit la rafturile bibliotecii mele pline de astfel de cărţi, de care parcă nimeni nu mai este interesat, când mă uit la tânăra generaţie orientată spre meserii mai profitabile – drept, economie, cibernetică, nu-mi găsesc resursele morale necesare nici pentru a publica culegerea de probleme de fizică create împreună cu elevii mei de până acum.
      Soluţia acestei enigme (evident – ce carte să scriu!) mi-a fost inspirată de un fost elev. Da, să scriu lecţii, că lecţii am tot făcut timp de treizeci şi nouă de ani. Însă nu lecţii de fizică, ci lecţii de dirigenţie sau comunicare etică, cum se numesc acum.
      Aşa că m-am hotărât: această carte va cuprinde câteva lecţii de dirigenţie (eu le voi numi tot aşa), dar care nu se adresează elevilor, ci au fost concepute pentru întâlnirile periodice de la şcoală, ale absolvenţilor cu scopul vădit de a reintra în pielea adolescentului, de a depăna amintiri şi de a petrece o seară, eventual două, împreună cu colegii, profesorii şi familiile întemeiate între timp.
      După tradiţie, prima întâlnire are loc după zece ani şi este, poate, cea mai impresionantă – uneori până la lacrimi. Urmează altele: la cincisprezece ani, la douăzeci de ani, la douăzeci şi cinci de ani şi aşa mai departe, de obicei din cinci în cinci ani – probabil ca planurile cincinale din epoca de aur, de tristă amintire (epoca, nu întâlnirile).
      Am ales ca serie de referinţă promoţia 1964, fiind prima clasă pe care am condus-o ca diriginte. Vă daţi seama: eu foarte tânăr, ei şi mai tineri (deşi apropiaţi ca vârstă), ce gaşcă serioasă am făcut! Eram ca o familie şi aşa am rămas şi după cincizeci de ani. E drept, au urmat şi alte serii de elevi, la fel de buni, la fel de apropiaţi şi inimoşi, însă prima promoţie rămâne oricum promoţia de suflet.
      Aceste întâlniri se desfăşoară după un „ritual” deosebit: se începe cu strigarea catalogului, fiecare absolvent povestind câte ceva din viaţa şi activitatea lui în perioada de timp scurs de la precedenta întâlnire, apoi urmează cuvântul profesorilor şi în final cuvântul dirigintelui care trebuie să ţină o lecţie de dirigenţie „altfel”. Adică să nu fie plictisitoare, să nu fie scolastică, să conţină şi ceva educativ (că doar e lecţie de dirigenţie) şi să-i determine pe participanţi să-şi amintească cu plăcere de eveniment.
      În această carte am încercat să refac lecţiile de dirigenţie pe care le-am ţinut la întâlniri în faţa foştilor elevi folosind notiţele pregătite înaintea expunerilor (că de, un dascăl care se respectă îşi pregăteşte fiecare lecţie). Nu sunt convins ca acum pot crea aceeaşi stare emoţională ca atunci, însă încerc.
      Înaintea unor lecţii am pus şi invitaţii create de colectivele de organizare, care mi s-au părut amuzante şi interesante pentru cititori.
      Am început cu lecţia ţinută la festivitatea de absolvire şi am încheiat cu spiciul ţinut cu ocazia pensionării. La sfârşit am adăugat câteva aprecieri despre dascăli, care nu îmi aparţin, dar le-am considerat interesante, cu precizarea că, aşa cum pădurea are şi uscături, şi învăţământul are şi persoane care sunt dascăli numai în statul de funcţii, nu şi la catedră.
      În această carte am încercat să redau atât atmosfera de seriozitate, cât şi de umor a acestor întâlniri, iar cititorul va decide dacă am reuşit.

     Autorul