Marius Pricopi
Integrarea militară europeană
ISBN 978-606-616-139-8
Sibiu, 2014
14,5x20,5 cm
288 pag.

      Când discutăm despre integrarea europeană, aspectele politice sau economice par să capteze întreaga atenţie a comunităţii ştiinţifice. Din perspectiva dificultăţilor traversate de construcţia europeană şi a actualei crize a zonei euro fenomenul este, oarecum, de înţeles. Pe de altă parte, când discutăm despre apărarea Europei, importanţa Alianţei Nord‑Atlantice, deşi incontestabilă, deţine aproape exclusivitate în studiile şi cercetările din domeniu.
      Nici literatura de specialitate nu este mai generoasă în această privinţă. În majoritatea studiilor care au drept temă securitatea europeană şi provocările la adresa acesteia, Uniunea Europeană este portretizată drept un actor soft, care preferă să se concentreze pe chestiuni de natură economică şi socială, lăsând în grija altor organizaţii aspectele ce ţin de siguranţa propriilor cetăţeni.
      În aceeaşi ordine de idei, există în prezent trei mari teorii cu privire la procesul de integrare europeană, numeroşi cercetători întrecându‑se în a explica diferite aspecte ale vieţii comunitare prin „filtrul” acestor teorii. Prea puţini sunt însă cei care au încercat o particularizare a teoriilor integrării la domeniul apărării europene. Iar în aceste puţine cazuri, nu este vorba despre ample studii ştiinţifice sau monografii, ci de articole disparate sau diferite comunicări ştiinţifice care abordează, mai mult sau mai puţin direct, tema menţionată.
      Totodată, literatura ştiinţifică abundă în diferite indexuri ce clasifică aproape totul, de la gradul de competitivitate al unui stat, caracterul său pacific, nivelul de corupţie existent într‑o societate şi până la cât de „eşuat” este statul respectiv. Nu întâlnim însă niciun index relevant în domeniul apărării, şi cu atât mai puţin unul în domeniul apărării europene.
      În acest context, obiectivul general de la care am pornit în elaborarea prezentei lucrări constă în analiza procesului de integrare militară europeană. Considerăm necesară o astfel de analiză deoarece procesul este unul actual şi extrem de complex şi care, pe cât de important este prin consecinţele sale, pe atât de puţin este studiat şi înţeles.
      În cadrul obiectivului general am stabilit şi trei direcţii de cercetare. Ne‑am propus, aşadar, să examinăm: factorii determinanţi, formele de manifestare şi tendinţele din cadrul integrării militare europene; cuantificarea procesului de integrare militară europeană; integrarea României, din punct de vedere militar, în structurile de apărare ale Uniunii Europene.
      Drept metode de cercetare am utilizat: reprezentarea istorică, analiza şi sinteza documentelor sociale, modelarea şi studiul de caz.
      Prin reprezentarea istorică, aşa cum a fost ea detaliată într‑o lucrare a lui Kevin Dunn, am descris cum a evoluat procesul de integrare militară în timp şi spaţiu. Analiza datelor obţinute, rezultatele cercetării precum şi discuţiile pe marginea acestora au fost transpuse într‑o structură narativă sintetică. Adesea am cercetat şi contextul în care s‑au produs evenimentele, întrucât uneori acesta se poate dovedi la fel de important ca şi evenimentele însele.
      În cazul analizei şi sintezei documentelor sociale am utilizat reperele oferite de Septimiu Chelcea. Metoda mi‑a permis o necesară diversificare a informaţiilor şi o binevenită examinare critică, pe baza valorii, dar şi limitelor surselor informative consultate.
      Modelarea s‑a dovedit utilă în cuantificarea integrării militare europene. Modelul obţinut este de tip teoretic, matematic şi este o reprezentare sugestivă a procesului de integrare militară. De asemenea, modelul permite măsurarea gradului de integrare militară existent, la un anumit moment dat, în cazul unui stat membru.
      În fine, în elaborarea studiului de caz ne‑am propus ca acesta să fie unul profund specific şi să fie semnificativ, adică să abordeze numai acele chestiuni cu adevărat importante şi relevante pentru procesul analizat; totodată, prin complexitatea sa, intenţionăm ca studiul de caz să reprezinte un instrument util şi pentru alţi potenţiali beneficiari (studenţi, profesori sau cercetători).
      Pe tot parcursul lucrării am recurs şi la fundamentele oferite de cele trei mari teorii integraţioniste: (neo)funcţionalismul, supranaţionalismul şi interguvernamenta‑lismul. Aceasta întrucât împreună, cele trei teorii permit o mai bună cunoaştere şi înţelegere ştiinţifică a integrării militare europene.
      Evaluând perspectivele Europei după Războiul Rece, Pierre Hassner afirma că „integrarea securităţii” ar fi o ancoră esenţială pentru continent, în absenţa unei superputeri hegemonice: „un anumit cadru multilateral” sau „aranjament colectiv prin care statele mai puternice să le protejeze pe cele mai slabe trebuie să fie o componentă de bază a oricărui sistem european”. Surprinzător sau nu, aceste raţionamente erau deduse în anul 1968, iar până la sfârşitul Războiului Rece aveau să mai treacă peste 20 de ani. Corectitudinea lor nu a avut însă de suferit în timp, raţionamentele fiind de maximă importanţă şi astăzi, când cel puţin un lucru a devenit cert: integrarea militară a contribuit în mod fundamental la securitatea şi stabilitatea europeană atât înainte de colapsul Uniunii Sovietice, cât mai ales după.
      Mai multă integrare militară înseamnă o Europă mai puternică şi mai sigură, capabilă să gestioneze în mod adecvat noile riscuri şi ameninţări şi să transforme în timp oportun provocările în oportunităţi.

            Autorul