Cornel Crăciun
Industria de film vest-europeană (1961-1970) în revista „Cinema”
ISBN 978-606-616-177-0
Sibiu, 2015
14,5x20,5 cm
400 pag.

      Lumea capitalismului european a fost pusă destul de serios la încercare pe durata anilor ’60, având un serios concurent în sistemul socialist controlat de Uniunea Sovietică și trebuind să se alinieze tot mai exact la comandamentele impuse de către aliații americani. „Războiul Rece” are câteva momente de sincopă (cel mai sensibil fiind legat de invadarea Cehoslovaciei, în primăvara anului 1968, de către statele Tratatului de la Varșovia) și adâncește diferențele – nu doar ideologice și politice – dintre cele două sisteme de organizare statală. Luxul și extravaganța menținute ca etaloane ale succesului în cea mai bună dintre lumile posibile sunt contrabalansate prin rezistența tinerilor studenți, prin accentuarea mișcării revendicativ-greviste și consolidarea rolului jucat de partidele de stânga în democrațiile occidentale. Dacă – pe de o parte – avem acum de-a face cu promovarea noutății în cultură (cu deosebire în spațiul literar și în cel muzical al rockului) și în modă, în contrapartidă asistăm la radicalizarea mișcării muncitorești și la o conștientizare dureroasă a adâncirii inegalităților într-o societate dirijată după principiile economiei de piață.
      Anii ’60 marchează o „dezghețare” ideologică controlată în spațiul țărilor socialiste europene, în vreme ce segmentul capitalist se confruntă cu o serie de probleme, valabile și în sectorul cultural de referință. Tocmai de aceea cinematografia poate semnifica un veritabil barometru al stării de spirit: pe de o parte încercând să eludeze situația reală și căutând un refugiu comod în universul confecționat al divertismentului, pe de alta – cu deosebire în Italia – urmărind implicarea activă în mersul evenimentelor timpului.
      Departe de noi gândul de a construi acest volum după principiul dihotomic al separării nete dintre lumea vestică și cea răsăriteană europeană în variantă cinematografică! Dar ceea ce vom prezenta în selecția de față vine să completeze imaginea de ansamblu a universului filmic la scară continentală pe durata deceniului șapte, așa cum s-a reflectat în paginile revistei „Cinema”.
      „Martorii” întreprinderii noastre sunt proveniți din șapte țări vest-europene, cele mai multe referințe având tangențe cu cinematografiile engleză și italiană. Poate că nu întâmplător tocmai despre ele s-a scris cel mai mult, dacă ne gândim la forțele artistice concentrate aici și la moștenirea inovatoare de care au beneficiat: mișcarea „tinerilor furioși”, încă activă pe durata deceniului în spațiul britanic, respectiv „neorealismul” devenit istorie în mediul italian.
      Charlie Chaplin, genialul artist englez care a făcut carieră în America, este omagiat într-un text semnat de Silvian Iosifescu cu referință la întreaga activitate derulată pe mai bine de cinci decenii. Trimiterile la actualitatea actoricească engleză sunt concretizate prin intermediul a trei cronici, personalitatea cea mai rezistentă dintre cele creionate dovediindu-se în timp a fi aceea a Juliei Christie. La capitolul filmelor recenzate se impun trei categorii în care britanicii au făcut școală: comedia (Acei oameni minunați și mașinile lor zburătoare, Pasărea timpurie, Veșnicul întârziat), producția istorică (Alfred cel Mare, Anna celor o mie de zile, Becket) și genul de aventuri (Eddie Chapman, agent secret și Operațiunea Crossbow). Cu mult mai interesantă și ofertantă este marea producție, ce merită reținută atât datorită inovației regizorale, cât și jocului actoricesc nuanțat. Aici putem include producțiile: Billy mincinosul, Blow Up (care a rămas un punct de referință nu numai în filmografia lui Antonioni, cât și în cea mondială), Colina, Dincolo de lumea dezlănțuită, Gustul mierii, Pentru patrie și rege, Romeo și Julieta, Tom Jones, Un om pentru eternitate.
      Despre cinematografiile belgiană și daneză se vorbește extrem de puțin (probabil din cauza producției restrânse și din imposibilitatea de a ajunge în contact cu produsele lor), evidențiindu-se primele reușite ale unui regizor ca Henry Delvaux (Omul cu craniul ras și Într-o seară, un tren), respectiv cu omagierea activității unui creator de seamă așa cum a fost Carl Dreyer.
      Germania federală poate fi privită în oglindă cu „sora” ei socialistă: Germania democrată. În ambele situații vorbim despre o producție redusă numeric și valoric, cu o tematică dirijată de gustul public (în primul caz) sau de forul ideologic (în cel de-al doilea), cu o superioritate tehnică datorată studiourilor DEFA rămase în zona socialistă de referință. Westernul în variantă europeană se bucură de atenția realizatorilor prin intermediul unor pelicule de duzină, ce fac trimitere la modelul american (Căutătorii de aur din Arkansas) sau la literatura lui Karl May (Printre vulturi, Testamentul incașului).
      Cinematografia italiană se află în centrul atenției cronicarilor de la revista „Cinema” pe durata deceniului șapte, fapt ușor de explicat având în vedere numele de actori și regizori vehiculate și datorită calității produselor filmice. Și în cazul cinematografiei italiene avem de-a face cu practica apelării la specialiști străini care să transmită informații de la fața locului (Enrico Rossetti, corespondent la Roma) sau meniți să analizeze pertinent fenomenul cinematografic amintit (Gideon Bachmann). Vorbim, apoi, despre interviuri, studii de „caz” și evaluări de artist semnate de cei mai importanți cronicari ai faptului cultural din acel moment. Dintre actori se detașează referințele la „triada” care a dominat ecranul italian în deceniul șapte, compusă din Claudia Cardinale, Sophia Loren și Marcello Mastroianni. În cazul regizorilor propunerile sunt variate și îi au în prim-plan pe Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Mario Monicelli și Luchino Visconti. Producția filmică se divide pe câteva segmente bine articulate: comedia (Căsătorie în stil italian, Creola, ochii-ți ard ca flacăra,Tigrul, Un italian în America), filmul politic (Bătălia pentru Alger, Queimada, Sacco și Vanzetti) cu varianta lui antifascistă (Anii clocotitori, Cele patru zile ale orașui Neapole, Procesul din Verona) și cu cea anti-Mafia (Cea mai frumoasă soție din lume, Fiecăruia ce i se cuvine, Ziua cucuvelei), westernul-spaghetti (Pentru câțiva dolari în plus, Prețul puterii, Un dolar găurit, Un glonte pentru general). În fine, deceniul este marcat prin câteva producții de referință ale corifeilor Antonioni (Deșertul roșu, Eclipsa, Noaptea) și Fellini (Clownii, Opt ½, Satyricon), respectiv o coproducție italo-sovietică semnată de Serghei Bondarciuk: Waterloo. Paradoxal, filmul care trezește cele mai controversate reacții și este comentat ca atare va fi un documentar, intitulat Mondo cane...
      Cinematografia spaniolă a deceniului șapte pare să fie „sufocată” de prezența dominată a regizorului Luis Buñuel. El se află în centrul atenției atunci când vine vorba despre o producție competitivă pe plan european, pelicula sa Viridiana beneficiind de interpretări pertinente în privința conținutului, semnificațiilor mesajului și calității filmice propriu-zise.
      Finalmente, situația înregistrată de cinematografia suedeză nu este cu mult diferită de cea menționată anterior. Dacă Ingmar Bergman este socotit un veritabil „port-drapel” al cinematografiilor nordice, întreaga producție contemporană fiind raportată la exemplul său, filmul cel mai comentat a fost însă Elvira Madigan (peliculă semnată de Bo Widerberg, cineast considerat noul Bergman al suedezilor). Mai notăm, la capitolul actorilor, rememorarea activității divei Greta Garbo și paginile închinate lui Ingrid Bergman.
      Industria de film vest-europeană se dovedește cel puțin la fel de viabilă ca și surata ei est-europeană. Dincolo de diferențele de ordin politic, economic și tehnic, domină același interes pentru cercetarea destinului ființei umane pe coordonatele faptului cultural autentic. Alături de o producție destinată prioritar divertismentului (și nu educației ideologico-patriotice, ca în cazul statelor socialiste) se regăsesc investigații profunde, adevărate perle de interogație regizorală, de suport logistic tehnic și de prestații actoricești valoroase. Cu plusurile și minusurile sale, deceniul al șaptelea a menținut un tonus intelectual european ridicat, concert în cadrul căruia activitatea filmică și-a avut locul său bine precizat. Mari actori și mari regizori (afiliați sau nu unor curente de opinii) și-au găsit drumul spre inima cinefililor de pretutindeni, conlucrând la realizarea unor capodopere și fixând un standard înalt al producției europene de profil.

conf.univ.dr. Cornel Crăciun
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu