Cornel Crăciun
Industria de film franceză (1961-1970) în revista „Cinema”
ISBN 978-606-616-169-5
Sibiu, 2015
14,5x20,5 cm
300 pag.

      A cincea Republică franceză (inaugurată în 1958) va parcurge un agitat deceniu șapte, marcat de două borne de maximă importanță: sfârșitul dominației coloniale în Algeria (1962) și derularea mișcărilor contestatare ale studenților și greviștilor din mai‑iunie 1968. Dacă prima situație remarcată însemna un eșec colosal al politicii externe, care avea ca precedent „ratarea” aventurii coloniale din Indochina, cea de a doua problemă punea sub semnul întrebării datele reale ale politicii interne profesate la Paris. Posibilul remediu al falimentului sistemului colonial galic s‑a concretizat în experiențele nucleare ce mențineau prestigiul de mare putere a țării, iar în privința situației interne se consolidează pozițiile culturale ale națiunii franceze printr‑o ofertă de cea mai bună calitate, eforturi care o situează – în continuare – în avangarda continentală europeană.
      Pornind de la situația artistică efectivă înregistrată pe durata deceniului șapte și de la interesul reflectat în paginile revistei „Cinema” am putut consta supremația cinematografiei franceze în zona de interes a perioadei menționate. Nu numai cantitativ, cât mai ales calitativ, această dominație traduce datele unui management exemplar care combină – la modul ideal – rezervele de talent, inspirație și seriozitate ce alcătuiesc atributele culturii franceze dintotdeauna. Tocmai de aceea, am luat decizia de a valorifica materialul referitor la producția filmică din respectiva țară într‑un volum de sine stătător.
      În primul rând, parcurgerea sumarului surprinde varietatea ofertei concentrată pe parcursul celor șapte capitole ale lucrării. Ca noutăți absolute menționăm referințele la domeniile tehnice ale realizării peliculelor (este vorba aici despre operatorie și scenografie), respectiv la istoria filmului (prin trimiterea la unul dintre „monștrii sacrii” ai acestei specializări: Georges Sadoul). O a doua remarcă de nivel general are în vedere apelul la corespondenți externi ai revistei românești (un veritabil titlu de glorie pentru o publicație tânără la aceea dată și provenind din estul Europei), fapt ce asigură un plus de credibilitate textelor și conferă un prestigiu internațional autentic. În fine (dar nu în ultimul caz), atragem atenția asupra calității deosebite a textelor (fie că este vorba despre interviuri, corespondențe sau analize) menite să refacă – selectiv (cum altfel!) – traiectul producției de gen ținând cont de cei doi factori esențiali în transminterea mesajului filmic: realizatorii de bază (actori și regizori), respectiv produsele finite (filmele).
      Capitolul dedicat actorilor poate fi divizat pe patru coordonate: artiști aflați la final de carieră (Bourvil, Maurice Chevalier, Jean Gabin, Michel Simon), creatori care‑și vor continua cu succes activitatea artistică și în deceniile următoare (Danielle Darrieux, Michèle Morgan), „vedetele” incontestabile ale deceniului șapte (Anouk Aimée, Brigitte Bardot, Jean‑Paul Belmondo, Alain Delon, Catherine Deneuve, Jeanne Moreau și Marina Vlady) și debutanții – care au confirmat mai mult sau mai puțin – deceniului (Nathalie Delon, Françoise Hardy, Marie Lafôret, Marie‑Jose Nat și Claude Rich). Cel mai mult se scrie despre Jean‑Paul Belmondo (și nu fără temei!), lucru extrem de normal având în vedere „pofta” de lucru a actorului pe durata anilor ’60 și calitățile sale interpretative. Cu egală competență sunt analizate performanțele artistice ale actrițelor Anouk Aimée (în directă legătură cu filmul Un bărbat și o femeie), Danielle Darrieux, Catherine Deneuve, Michèle Morgan și Marina Vlady. Ciudat este faptul că despre un star de nivelul lui Alain Delon se scrie doar în contextul unui scandal celebru la finele anilor ’60: „afacerea Markovici” (pe atunci garda de corp a actorului)...
      În situația regizorilor de film francezi putem vorbi despre o „serializare” (evident întâmplătoare) a discursului apreciativ. Plecând de la exemplul veteranilor Marcel L’Herbier, Jean Renoir, Robert Bresson și Jacques Tati (cu deosebire primii doi) se poate fundamenta o tradiție solidă a producției de gen autentice. În prim planul atenției pe durata deceniului șapte se situează activitatea unor creatori proveniți din Noul Val (Jean‑Luc Godard și François Truffaut) sau care și‑au dezvoltat un mod aparte de interpretare filmică (cazurile lui Claude Lelouch, Alain Resnais și Roger Vadim). Într‑o situație de plan secund (poate nemeritat) evoluează producția de profil a lui Pierre Etaix și Alain Robbe‑Grillet.
      Cele mai multe considerații pot fi emise cu privire la producția filmică franceză recenzată în paginile revistei „Cinema” pe durata deceniului șapte. În principal ne impresionează cantitatea (depășită în epocă doar de producțiile cinematografiei americane) și diversitatea ofertei propuse spectatorului român cu referință la anii ’60. Domeniul în care excelează cinematografia franceză este cel al comediei (cu trimitere la tradiția farsei subțiri și a umorului spiritual galic). În acest sens lista este una generoasă, printre titlurile ce merită amintite situându‑se: Capriciile Mariei, Cât timp ești sănătos, Creierul, Distratul, Fifi înaripatul, Hai, Franța!, Hibernatus, Jandarmul din Saint‑Tropez, Jandarmul la New York, Jandarmul la plimbare, Marea hoinăreală, Omul orchestră, Relaxează‑te, dragă!, Yoyo. Un alt gen extrem de popular în epocă, care s‑a bucurat de atenția realizatorilor francezi, a fost acela al producției de aventuri (fie cu conotații extice sau de susținere comic‑parodică). Și aici exemplele sunt extrem de numeroase, dar ne limităm să atragem atenția asupra produselor de capă și spadă (Angelica și Regele, Minunata Angelică), asupra filmelor rezolvate în cheie parodică (Coplan își asumă riscul, Fantômas, Fantômas se dezlănțuie, Omul din Rio, Trageți în Stanislas!) sau a celor de factură polițistă (Clanul sicilienilor, Compartimentul ucigașilor, Mireasa era îmbrăcată în negru).
      Marile realizări ale perioadei (asupra cărora se va insista atât în paginile publicației de specialitate românești, cât și în istoriografia domeniului de referință internațional) pot fi socotite peliculele: Anul trecut la Marienbad, Copilăria goală, Domnișoarele din Rochefort, Femeia infidelă, Hoțul, Jurnalul unei cameriste, Războiul s‑a sfârșit, Un bărbat și o femeie, Vârsta ingrată. Finalmente, filmul de implicare politică nu a lipsit din „rețeta” cinematografică franceză, dar el s‑a situat departe de valo area produselor italiene contemporane. Titlurile ce pot fi citate aici sunt cele ale peliculelor Poliția sub acuzare (în regia lui Marcel Carné) și, mai ales, Z (un film de referință al cineastului Costa Gavras).
      Cu bune și cu rele, cu victorii răsunătoare și înfrângeri greu de digerat, filmul francez și‑a demonstrat (o dată în plus) calitățile ce l‑au menținut în prim planul atenției pe continentul european și l‑au îndreptățit să reprezinte o variantă viabilă a uzinei de vise hollywoodiene. Parcurgerea acestui material selecționat din cuprinsul revistei „Cinema” a reprezentat, dincolo de plăcerea intelectuală resimțită în prezența actului cultural autentic, un excelent exercițiu de sensibilizare a conștiințelor aflate în contact direct cu produsul filmic de calitate. Analiza producției cinematografice franceze vine (și asta, deloc întâmplător) ca o concluzie benefică a producției de gen europene a deceniului șapte care, dincolo de deosebirile de păreri sau de sisteme ideologico‑politice, conturează dinamica unui univers intelectual aflat într‑o competiție autentică cu produsele identice ale celorlalte continente.
      Conceput ca un dublu omagiu adus peste timp de către autorul acestei antologii de texte: atât „eroilor” care au stat la baza producției cinematografice a deceniului șapte cât, mai ales, la adresa celor care au scris despre evoluția fenomenului filmic din aceea perioadă, excursul cu referință la cea de‑a șaptea artă va continua cu volumele dedicate producției de profil a deceniului al optulea.

          Autorul