Constantin Ittu
Heraldica vie şi rolul ei social
ISBN 978-973-7865-70-0
16,5x23,5
260 p.

Heraldica, privită ca ştiinţă, oferă celui avizat – ori numai interesat  – un spaţiu de cercetare vast ca informaţie, bogat în repere, dens în sensuri şi cu nebănuite semnificaţii simbolice. Cartea în discuţie este o analiză a societăţii medievale cuprinsă în arcul cronologic al secolelor XII–XVI, mai precis o analiză a celor care au fost instrumentele heraldicii, a heraldicii vii – timpuri în care stemele erau expuse pe scuturi, mantii, armuri ori pe valtrapurile cailor –, aici instrumentele nefiind altele decât elitele vremii.
Analiza contextuală debutează cu o explicitare – mai degrabă decât cu o explicare – a sintagmei ştiinţe auxiliare, cu tot contextul analitic dublu-etajat al acesteia: cel pe verticală, privind, deopotrivă, istoria şi istoriografia problemei, cât şi cel pe orizontală, care duce la actualitate, o actualitate ce permite – ce determină, întrăznim să afirmăm – analize cu invarianţi. Alfel spus, ştiinţele auxiliare permit atât demersul interdisciplinarităţii, cât şi pe cel al pluridisciparităţii. În coordonatele cărţii în discuţie, interdisciplinaritatea oferă posibilitatea unor cooperări între două discipline înrudite, spre exemplu heraldică şi istorie, heraldică şi genealogie, heraldică şi diplomatică.  În schimb, pluridisciplinaritatea aduce avantajul unor colaborări între discipline aparent „distante“ reciproc, cum ar fi heraldica şi dreptul cutumiar, heraldica şi geografia politică, heraldica şi neurologia.
Dar, datorită faptului că Evul Mediu a fost o epocă în care religiosul – nu am spus religiozitatea, acest factor fiind unul privat, apropiat de intimitatea sufletească, vecin cu propriul ego – devenise un element important al manifestărilor sociale, un aspect nelipsit din cotidian, autorul cărţii s-a străduit să surprindă (şi) acest factor în strădania sa scripturistică.
Un demers invers, de la particular la general, permite prezentarea în carte mai întîi a heralzilor peisajului medieval şi numai după aceea a cadrului lor de manifestare, formaţiunile politice ale vremii. Readucând în discuţie termenul de pluridisciplinaritate, fie-ne permis să inistăm asupra faptului că, prin intermediul lecturii, cititorul poate identifica cele două mari filosofii politice ale timpului, cea a monarhiei ereditare (Franţa fiind exemplu grăitor în acestă privinţă) şi cea a monarhiei elective, aici analiza fiiind făcută atât asupra unui Imperiu, cel german – în fine, Romano-German –, cât şi asupra unui stat ecleziastic, cel papal, al cărui suveran era papa de la Roma.

Numai după trecerea în revistă a tuturor aspectelor menţionate mai sus, autorul a trecut la analiza limbajului vizual heraldic, limbaj care, dezbărat de accesoriile secolelor, dar îmbogăţit cu acumulările generaţiilor de heralzi, a ajuns până la noi, cu tot bagajul său înformaţional şi simbolic, bagaj care constituie savoarea heraldicii ca ştiinţă auxiliară a istoriei.