Vasile Ursan
Florile brumei
ISBN 978-606-616-271-5
Sibiu, 2017
14,5x20,5 cm
156 pag.

     Două vorbe și un cuvânt
     Filolog (absolvent de București), folclorist de marcă (mai ales cu privire la spațiul natal al Mărginimii Sibiului, unde și-a petrecut aproape întreaga viață), dialectolog, unul dintre puținii astfel de specialiști care au mai rămas la noi (profesor la Facultatea de Litere a Universității Lucian Blaga din Sibiu), autor al unor remarcabile studii critice despre literatura noastră modernă, prozator „întârziat”, ca să zicem așa, odată cu publicarea, în ultimii ani, a unor „Povestiri pentru o duminică ploioasă” (Editura Techno Media, 2009) și a povestirilor cuprinse în volumul „Singurătatea unei case” (Editura Techno Media, 2012): iată doar două vorbe, la începutul acestei precuvântări, despre Vasile Ursan, autorul cărții de față, cel despre care mai spuneam altădată că este unul dintre ultimii depozitari ai limbii înțelepte și ai înțelepciunii subtile și pilduitoare, „de la țară”, din inima acesteia, așezată într-o atemporală Transilvanie sudică, în preajma Sibiului. La care se adaugă spiritul de om de lume și de convorbitor de înaltă și subțire talie, maestru al cuvântului, de vigoare, dar și de tihnă, hâtru totuși, în măsura dată de frumosul bun-simț care încă mai există prin acești oameni, prin acest binecuvântat spațiu al părții noastre de cer.
     De data aceasta, Vasile Ursan scrie un roman adevărat: deși, după propria-i descriere, ar părea că e o „nuvelă dezvoltată”. Un roman despre dragoste și suferința din dragoste, într-o poveste perfect articulată, pigmentată de subtile simboluri, precum boarea suavă a „scumpiei”, a parfumului liliacului alb. O poveste despre o iubire de tinerețe și despre trădarea acestei iubirii, într-un cadru special, al unei clinici de oftalmologie, prin anamnezele eroinei, Elena Petraru. Peste care se așează vocea iubitului de altădată, un personaj memorabil, greu de uitat, doctorul Andrei Vasiliu. Iar apoi, într-un sfârșit de mare melancolie, lumina dată de revenirea, fizică și spirituală, a vederii, a înțelegerii. Antologice de-a dreptul scenele dintr-un București de altădată, sau cele de la țară, din vremea tinereții celor doi eroi, din satul natal din sudul Transilvaniei. Nu doar ca întâmplări, ci și ca limbaj, prin existența mai multor personaje „secundare”, memorabile ca tipuri ale unei lumi dispărute azi în mare parte. Un roman foarte bine scris și care se citește cu sufletul la gură. Apoi, întrebarea care persistă: cine sau ce ne alege destinul, ne alege un drum și nu altul, din două sau dintr-o multitudine de drumuri posibile? Noi înșine, prin firea noastră, să fim aceia? Cine sau ce, în momente de cumpănă, ne alege soarta în viață, în unica viață pe care o avem? Nu un răspuns, dar o înțeleaptă îndreptare rezultată din această carte este acesta: suferința din dragoste ne poate face mai buni, ne poate aduce mai aproape de esența omului.

Ioan Radu Văcărescu