Octavian Lecca
Drumul lui Gelu
ISBN 978-606-616-410-8
Sibiu, 2021
14,5x20,5 cm
244 pag.

   Cei care mă cunosc știu că sunt un cafegiu înrăit. Dar înrăit‑înrăit, nu pot fără cafea. Am băut cafeaua la volan, în avion, în grădină, în vârful muntelui, la calculator, la mare, admirând un răsărit de soare, unde n‑am băut‑o. Și cu toate că era aceeași și o făceam la fel, de fiecare dată o beam altfel și de fiecare dată gustul era diferit. Așa și cu cartea aceasta. Depinde unde și cum o citiți. Până acum nu m‑am adresat cititorului în niciuna dintre cărțile mele. Acum simt nevoia să o fac.
   Un personaj din carte, biolog, spune că natura ne‑a învățat să legăm și să punem împreună lucruri care, la prima vedere, nu au nimic în comun. Punem împreună văzul, cu auzul, cu mirosul și cu gustul și ni se par perfect legate. Ce să aibă în comun cafeaua mea cu un răsărit de soare? Aparent, nimic. Și, totuși, eu le leg. Nu cafeaua mă face fericit și nici neapărat răsăritul de soare, ci legătura dintre ele. Frumusețea legăturilor bucură. E un fel de joc de puzzle cu multe piese lipsă pe care trebuie să le creezi ca să poți lega totul într‑o imagine care să te bucure. Dar nu creăm la fel și nici nu legăm la fel. Eu leg cafeaua și răsăritul de soare într‑un fel, altul le leagă în alt fel și nu sunt doi oameni să le lege în același fel.
   Numai că, de cele mai multe ori, ni se spune ce se poate lega și ce nu, care sunt legăturile bune și care sunt cele rele și mulți renunță să‑și descopere propriile legături. Este mult mai ușor să ai legăturile și imaginea de‑a gata. Dar dacă nu vezi așa cum ești tu făcut să vezi, adică dacă nu‑ți joci propriul joc, nu vei putea fi fericit. O imagine de împrumut înseamnă și o fericire de împrumut.
   Am început și eu ca toată lumea, cu imagini de împrumut: am crezut și eu că ceilalți sunt ca mine și că eu sunt ca ei; am crezut că slăbiciunile trebuie să ți le ții ascunse ca să nu profite alții de tine; am crezut că trebuie să te adaptezi la societate și să joci rolul care ți se cere. Mi s‑au dat legături gata făcute și eu le‑am acceptat. Am fost păcălit și de multe ori m‑am păcălit singur, dar am avut, totuși, noroc: am știut că rolul care mi se cerea să‑l joc în societate nu mă reprezintă. Și de aceea l‑am jucat prost. Asta a fost salvarea mea. Atunci, respins de toți, considerat un neadaptat, m‑am hotărât să fiu eu însumi în toate, fără niciun compromis, indiferent cât voi plăti. Pentru că este un preț greu de plătit dacă vrei să fii tu însuți. Dar cine sunt eu și care‑mi sunt regulile? Nu le căutasem până atunci pentru că nu știam să fie diferite.
   Și de atunci am bântuit prin lume ca să aflu cum văd eu lumea și care‑mi sunt regulile. Am văzut buddhismul din Tibet până în Japonia, am văzut taoismul din China, islamul din Malaysia și creștinismul din junglă, în Filipine. Dar nu ca simplu observator, ci în miezul lucrurilor. Am predat engleza și franceza în China, matematica în Thailanda și pianul în Filipine, am învățat să meditez în Tibet și să sun gongul în Burma. Și peste tot am fost singur, departe de influențele lumii de unde venisem. Și am mai fost în junglă, unde am dat de oamenii cei mai frumoși. Atunci de abia am avut ochi să mă uit înapoi la casa de unde plecasem și să văd cât de frumoasă este ea. Și așa am hotărât să mă întorc.
   Am început să scriu această carte în 15 martie 2020, atunci când eu și soția mea thailandeză ne‑am închis în apartamentul nostru din Sibiu. A fost refugiul nostru în peșteră. Nu mai aveam contact cu exteriorul, mâncarea ni se aducea la ușă, era peștera ideală de unde eram liberi „să călătorim”. Am vorbit numai cu trei prieteni: cu părintele Gafton, cu Aurelia și cu Monica. Le‑am cerut sfaturi și ei m‑au ajutat, cu toate că nu știau la ce‑mi vor folosi sfaturile lor. Și, bineînțeles, am vorbit cu Gelu. Așa am putut termina cartea.
   Cartea aceasta este o carte de legături. Ca orice carte, începe cu semne care leagă cuvinte, ca apoi să lege simțăminte, pentru ca, în final, să creeze o lume. Nu e ușor să le legi, pentru că vei lega cuvintele tale și sentimentele tale și poate nu știi încă să le legi în lumi străine, iar drumul lui Gelu nu este un drum ușor de urmat. El, spre deosebire de mulți alții, își construiește drumul pas cu pas, călăuzit de o busolă care‑i arată calea spre fericire. Așa am ajuns și eu să‑mi cunosc fericirea.
   Mă adresez cititorului cu aceste rânduri nu pentru a‑i spune cum să citească – fiecare citește în felul lui, ci pentru a‑l îndemna să fie deschis la legături noi. Românii leagă mai altfel decât ceilalți și asta se uită. Ori, aceste legături sunt cele care, așa cum s-a întâmplat și cu Gelu, ne deschid calea spre Arca Mântuirii, cea care ne-a salvat în vremuri de restriște și care ne poate încă salva.

Octavian Lecca
Sibiu, 25 august 2020