Victor Albu
Dorm într-o coajă
ISBN 978-606-616-395-8
Sibiu, 2021
11x20 cm
116 pag.

    Există în lumea aceasta împestriţată a începutului de secol al XXI-lea fiinţe pentru care poezia este un état d’esprit. Una înaltă, care poate să-i sustragă de la nevolniciile existenţei. Ei sunt tutelaţi de un duh al creaţiei, care îi aduce mereu într-o stare de căutare în labirintul sinelui. Dar rodul acestei zămisliri cvasicotidiene n-a răzbătut la vederea celorlalţi, pentru că nu mă refer la poeţii consacraţi, ci la o altă categorie de mânuitori ai condeiului. Cu discreţia ce-i caracterizează, aceştia nu şi-au dezvăluit taina creaţiei, iar cei din jur nu le-au cunoscut preocuparea artistică. Motivele sunt diverse, de la modestie, dorinţă de discreţie şi până la neşansă, căci nu oricine deţine tehnica străbaterii spre marele public. În România unei jumătăţi de secol a socialismului, la evantaiul cauzelor intime se mai adăugau şi altele, politice, uneori atroce. Astfel s-a produs în unele conştiinţe o stagnare vegetativă, dar, pentru că din interior răzbesc noi impulsuri devenite volute de imagini, tocmai acestea îi împiedică să renunţe. Şi creaţia continuă, însă ea este sortită tăinuirii. Revistele literare nu se oferă să-i găzduiască decât târziu, la cenacluri nu atrag atenţia publicului interesat de frumos. Dar în răstimpuri agoniseala lirică se cere adunată între coperţile unor volume. „Mă tem – îşi mărturiseşte autorul noului volum, intitulat „Dorm într-o coajă” frământările existenţiale – de tulburări ancestrale, de linişti necuvenite, de gândul neştiut. Dau târcol cojii sub care am sălăşluit cândva. Apoi mă pregătesc de o nouă năpârlire. Ca de-o renaştere. Sau ca de o altă moarte. În vieţuirile mele pământene am asumat de câteva ori moartea. Ca pe-o opţiune de a dărâma şandramaua. De a da cu oiştea în gard. Mânat de bivoli lunatici, am spart blestemul conturului perpetuu şi m-am adâncit în doruri de linişte veşnică.” („Oglindiri”)

    Un asemenea portret-robot al poetului de culise corespunde, dar nu întru totul, lui Victor Albu, care a deschis ochii săi, curioşi să înţeleagă lumea, pe plaiuri sibiene la 20 iulie 1951. Familia lui avea rădăcini transilvane. Bunicii din partea tatălui erau originari din Cut, satul de pe Valea Secaşului, lângă Sebeş-Alba. Oame­nii satului purtau porecle. „Neamul bunicii – îşi aminteşte Victor Albu – era un neam fălos, înstărit. Nici nu s-a pus problema acceptării unei mezalianţe cu sărăntocul din capul satului. Aşa că Ionu Nii a furat-o pe Nuţa, au fugit împreună la Cisnădie şi au devenit ceferişti. În realitate, au rămas tot ţărani. Ca şi părinţii mei. Ca şi mine, de altfel. Nu cred că m-am rupt de rădăcinile ce mi-au alăptat pruncia.” După pensionare, bunicul s-a întors la Cut, dar tinerii au ales oraşul Sibiu. Ră­masă orfană la 14 ani, mama lui Victor, originară din satul Şaeş, aşezat pe valea râului cu acelaşi nume din vecinătatea Sighişoarei, a fost crescută de vă­duva Mira, femeie foc de harnică. În anii grei ai copilăriei, un adevărat ritual era făcutul pâinii: „în fundul pridvorului trona cuptorul de pită. Hei, ce mai zarvă era în casă când se făcea pită. Aluatul, frământat de cu seară, se odihnea lângă plită, ocrotit în ştergare moi, călduroase. Bunica încingea cuptorul cu mult înainte de crăpatul zorilor. Auzeam ca prin vis mâinile ei gureşe sfârtecând aluatul din copaie, paşii furişaţi spre lopata rezemată de buza cuptorului, zăvorul ce fereca minunea din pântecul încins. Mă trezeau aromele pitelor. Mă ademeneau pupii, ochii cei bulbucaţi cu care pitele priveau împrejurul. Aşteptam buburuzele, pituţe coapte în foaie de varză. Apoi şarja cu lipie şi belcine. De sărbători, cuptorul năştea cozonaci. După ce bunica scotea pita, o lăsa „să se ducă la Dumnezeu”, o bătea cu făcăleţul la marginea copaiei. O depozita în beci, frigiderul răcoros din parterul casei. Din coaja bătută bunica făcea cafei. Când bunica a obosit să facă pită, pe masă a apărut pâinea de târg de la Sighişoara, apoi pâinea de cooperativă.” („Grădina lui Ion”)
    Poetul îşi refuză depănările largi de imagini, fuge programatic de podoabele cuvântului. El încearcă voluptatea de a restrânge poezia la esenţe, simţind că fiecare cuvânt îşi este suficient sieşi, pentru că are forţa sa deplină de expresie. El poate fi frumos mai ales dacă îl savurezi în singurătatea lui, mustind de sensuri tainice. Căutarea lor devine o aventură ispititoare. Versurile se alcătuiesc din imagini ce nu comunică necesarmen­te între ele. În caligrafia atentă a poetului, uneori, ele îşi refuză chiar şi vecinăta­tea semantică. Realitatea este că rar am mai văzut o asemenea singurătate bogată a cuvintelor, care par să răspundă dictonului franţuzesc „Les bons parfums dans de petites boites”. Poetul se îndepărtează de Animus, ca să facă o terapie Animei. Negreşit, pentru Victor Albu scrisul a fost un mod de lustrare, căci prin purificare el, poetul, se înalţă la starea de creaţie cu ajutorul cuvântului, forjat spre a fi adus în stare de incandescenţă Imagini tehnice palpabile, cum este „Amurgul/lunecând ca/ o bielă/ bine unsă“, susţin o plajă meditativă de cugetări, precum cea din formularea „perfecţiunea/ nu durează la/ nesfârşit// doar amintirea/ ei e veşnică...” („bielă”).

    Noul volum al lui Victor Albu uimeşte prin spectacolul limbajului, ce se doreşte susţinut de scrierea cuvintelor după punct cu minuscule, chiar cu eliminarea punctuaţiei, care în optica autorului ar întrerupe fluxul imaginilor. Iată un mod de a implica cititorul în procesul perceperii cuvintelor care în solitudinea lor dovedesc puterea de a transmite doar ele, singure, trăirea poetică. Tocmai de aceea, devine o impietate încercarea de a dirija înţelegerea versurilor ce susţin bolta poeziei lui Victor Albu, care solicită un dialog direct cu fiecare cititor în parte. O realitate ce face orice explicitare superfluă şi îndeamnă la asumarea deplină a lecturii.

Anca Sîrghie