Anca Sîrghie
Dialog epistolar cu Nae Antonescu
ISBN 978-606-616-432-0
Sibiu, 2023
14,5x20,5 cm
340 pag.

      Profesorul Nae Antonescu în corespondență cu „A opta minune a lumii”
      La începutul secolului al XXI‑lea, interesul pentru genul literar memorialistic – fie notele de călătorie, fie epistolele sau interviurile – ne apare tot mai manifest. Cititorul zilelor noastre duce o viață alertă, nemaifiind dispus să caute imaginea realității învăluită în coaja unor transfigurări estetice, așa cum, robit de telefon, așteaptă doar informație rapidă, servită instantaneu. Nu mai este timp la tinerii de astăzi pentru asemenea proiectări estetice. Ei preferă nuditatea realității, pe care genul memorialistic le‑o oferă cu prisosință. Ion Dur observa că „după câte se pare, epistolele ne înfățișează autorul într‑o lumină mai autentică, și anume, ca un personaj care și‑a lăsat pentru un timp masca la garderobă și se plimbă printre noi așa cum apare în viața cea de toate zilele și cea de toate nopțile.
      Istoria epistolei este lungă, dacă am exemplifica‑o cu Scrisorile către Luciliu ale lui Seneca, având sensul lor moral‑filosofic. Rămânând pe aceeași linie tematică, ajungem până la Descartes și Leibniz. Fiecare epocă, din antichitate până în prezent, și‑a pus amprenta pe stilul epistolar. În funcție de adresant, scrisorile diferă tematic și ca modalitate a discursului chiar și la același autor. Ciclul Scrisorilor către cei de‑acasă al lui Emil Cioran s‑a născut din dorința de a‑i informa pe cei dragi cât mai precis, autorul aruncând o lumină asupra propriei activități, dar și asupra epocii în care trăiau membrii familiei în plin socialism românesc. El se deosebește radical de corespondența lui Emil Cioran cu prietenii de idei, precum Constantin Noica, Bucur Țincu, Arșavir Acterian și alți câțiva, dialogul lor confesiv dobândind o înălțime atitudinală metafizică. În dialogul său cu Alina Diaconu, publicista argentiniană de origine română poposită la Paris în 1985, Emil Cioran opina: „Sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți‑ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într‑un sens absolut, este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii, te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului.” Emil Cioran prinsese misterul confesiunii prin cuvânt, care atinge o culminație sacră, definită de el ca „taină dumnezeiască”.
      Există în lume maniere diferite de a concepe un dialog epistolar. În zilele noastre, în mod uzual, te așezi în fața foii albe ori la computer când ai de transmis un mesaj important pentru corespondentul tău. De cele mai multe ori consemnezi întâmplări și evenimente recente ori anunți unele viitoare, dacă nu cumva scopul pragmatic al inițiativei este cel de a transmite sfaturi practice. Așadar, rămâi în plină realitate. Oricum, în funcție de target, dai sau nu importanță și formei în care te exprimi. Dar tocmai în asemenea situații, răzbate din formulări câte ceva din caracterul autorului, umorul ori lipsa lui, plăcerea unor formulări sensibile, modul cum te raportezi la realitate. La polul opus, unii autori epistolari elaborează îndelung enunțul pe o ciornă și, doar când sunt cu adevărat mulțumiți, transcriu pe curat scrisoarea care va pleca spre adresant. De ce un asemenea efort? Pentru că, în această accepție, scopul eseului conversațional este cel de a impresiona pe partenerul de dialog epistolar, fie prin cultura pe care ține să o etaleze ori ca să lase impresia de om inteligent, sclipitor, din teama că, în fapt, nu este tocmai așa. În asemenea gen epistolar elaborat cu minuție, chiar și enunțurile sunt concepute eseistic. Ele abundă în citate din autorii preferați ori pot conține versuri de iubire, când se dorește a se demonstra o afecțiune pentru cel ce va primi scrisoarea. Efectul este căutat și pentru ca argumentele să convingă, de cele mai multe ori mărturisirile se fac cu o anumită teatralitate, izvorând dintr‑un joc actoricesc ad‑hoc.
      Dialogul epistolar devine instrumentul împlinirii unui scop, mai mult sau mai puțin nobil, practic ori distractiv, dens în idei sau superfluu. Până la urmă, esențială este valoarea documentară a textelor epistolare, în care uneori sunt consemnate situații ce scapă studiilor și articolelor de presă. Culoarul de transmitere epistolară este altul, mai intim, mai familiar. Una este să citești poeziile de dragoste ale lui Eminescu și alta să parcurgi corespondența poetului cu Veronica Micle. Niciun alt poet român nu a reușit să atingă în corespondența sa cu femeia adorată o tensiune a trăirii ce are forță poematizantă, ca Radu Stanca adresându‑i‑se lui Doti. Toată corespondența junimiștilor, publicată între 1931 și 1946 de I.E. Torouțiu și Gh. Cardoș în 13 volume ilustrează caleidoscopic personalități variate, relațiile dintre scriitori, aspecte ale vieții literare, sociale și politice, drept care sunt cercetate și astăzi pentru adevărul de viață pe care îl cuprind. Corespondența dintre Lucian Blaga și Vasile Băncilă, cel care publicase la Cluj în 1938 valorosul studiu Lucian Blaga, energie românească, se cifrează la peste 160 de piese, dar, în timp ce Băncilă elabora în ciornă scrisori eseistice ample, Blaga răspunde concis, fără să iasă din cercul preocupărilor pentru propriul său destin de creator, unul cu vocații paralele, dovedind geniu nu numai ca poet, ci, în egală măsură, și ca filosof sau ca dramaturg.
      .........................................................
      Un laitmotiv al corespondenței noastre era cel al programatelor descinderi ale lui Nae la Sibiu. În iarna anului 1980 apăruse un obiectiv în plus, anume Păltinișul, unde îl vizitam pe Constantin Noica: „Când te repezi la Sibiu să urcăm și până la Noica în Păltiniș? Îți promit să fie o vizită infinit mai fructuoasă și lucidă decât cea făcută lui Marin Preda.” Trimiterea se făcea la proiectul meu de a‑l intervieva pe autorul Moromeților, proiect în care Nae s‑a oferit să mă ajute, însoțindu‑mă la Editura Cartea Românească din București, unde scriitorul ne invitase cu tot entuziasmul, aflând că‑și va revedea un coleg de școală de altădată. În loc să‑mi dea răspunsurile așteptate la cele 8 întrebări lăsate din toamna anului 1979, Preda s‑a interesat de vechii lui colegi, discuția oprindu‑se acolo, pentru că, deși era dimineață, el dădea semne că a băut și că nu se poate concentra cum s‑ar fi cerut pentru formularea unor idei de interviu. Văzându‑mi dezamăgirea, m‑a asigurat că interviul nostru va fi foarte frumos, numai să revin altădată pentru el. Ca să‑l încânt pe Nae, i‑am povestit în scrisoarea mea din 14 februarie 1980 de cele tocmai petrecute: „Am fost săptămâna trecută cu prof. Scridon și dna. Sanda Odaie sus în Păltiniș. Am nimerit o seară divină, cu ninsoare frumoasă și calmă. Am urcat la Noica așa ca la un ascet înțelept. L‑am găsit în kutiarul lui. Ne‑a vorbit pe toate tonurile și motivele, de la încântări de lectură până la ironii la adresa universitarilor. Oricum, o baie spirituală!” În același an, relatez epistolar că Noica „mi‑a făcut zilele trecute o vizită plăcută pentru noi. S‑a discutat filosofie, s‑a băut cognac și cafea. Am povestit 3 ore la o tensiune intelectuală ridicată.” Dar niciun eveniment nu va avea în epistolele mele dimensiunea evocării finalului vieții lui Constantin Noica, patriarhul de spirit din Păltinișul Sibiului.
      .........................................................
      Deloc întâmplător, evenimentul funerar al înmormântării lui Constantin Noica la Schitul de la Păltiniș la care eu am participat cu mare tristețe, după ce la Spitalul Județean Sibiu îl vizitasem zi de zi, în săptămâna în care medicii au făcut încercarea de a‑i salva viața, a fost povestit în epistola mea din 29 decembrie 1987, cea mai lungă, cred eu, dintre toate, cu cele 13 pagini dactilografiate. Panoramarea prezenței filosofului în perioada păltinișană se face, de data aceasta, cu popasuri asupra gloriei repurtate în niște conferințe răsunătoare și „dueluri” cu filosofi ori literați, cărora, în pofida victoriei de moment, le‑a purtat până la sfârșit o prețuire autentică. Profesorul Andrei Marga de la Cluj avea să scrie, așa cum îi sugerase Noica o Introducere în filosofia contemporană, iar academicianul Eugen Simion va rezolva strălucit problema „Caietelor Eminescu”, așa cum îi încredințase misiunea filosoful de la Păltiniș.
      Pentru atașamentul total al lui Nae Antonescu la acea oază de viață și de echilibru spiritual, nu este deloc întâmplător faptul că profesorul-publicist a murit tot la Terebești, unde trăise aproape fără întrerupere, în 18 iunie 2008, fiind înmormântat în cimitirul localității.

        A.S.