Dragoș Dragoman
Declinul democratic din România după 2007:
Neoliberalism, populism și autoritarism
ISBN 978-606-616-451-1
Sibiu, 2022
14,5x20,5 cm
204 pag.

      Imediat după schimbarea de regim din decembrie 1989, România intra pe o traiectorie democratică, menită a rupe legăturile cu vechiul regim comunist. La fel ca și celelalte foste țări comuniste din Europa Centrală și de Est, dar și foste republici sovietice socialiste, România pășea pe o cale necunoscută, asemănătoare Exodului biblic. Ceea ce era cunoscut era punctul de pornire, iar complet necunoscut era punctul de sosire. În această tranziție de la comunism la post‑comunism, cu tot ceea ce el presupunea ca schimbări economice, sociale și politice, nu toți actorii, elite și cetățeni, își doreau ca tranziția să se încheie sub forma unui sistem politic complet capitalist în economie și profund liberal, în instituții, practici și valori. Așa se poate explica de ce unele țări au încheiat tranziția ca democrații liberale, devenind membre ale NATO și Uniunii Europene, în timp ce altele au oscilat într‑o formă hibridă de democrație și autoritarism sau chiar au persistat în cel mai profund autoritarism. Cei care erau, de obicei, cei mai puternic suspectați de a fi reticenți în fața transformărilor tranziției erau cetățenii, mai puțin elitele. Asta și pentru că tranziția post‑comunistă a însemnat un mare șoc social, manifestat prin pierderea siguranței zilei de mâine, reducerea veniturilor și a ajutoarelor sociale, a subvențiilor și a tuturor intervențiilor statului în noua piața care se forma. Nu de puține ori, în definiția pe care est‑europenii o dădeau democrației, ei includeau drepturi economice și sociale la care cetățenii vest‑europeni se raportau mult mai puțin.
      Chiar și în privința acelor țări care au încheiat cu succes tranziția democratică, fiind considerate campioane ale democratizării și premiate cu aderarea la diferite organizații regionale (NATO, UE, Consiliul Europei) și globale (OCDE), surprizele au început să apară după aderare. Ceea ce părea foarte greu de conceput la începutul discuțiilor despre tranzițiile democratice, deși estimate din start ca incerte și anevoioase, s‑a întâmplat după încheierea procesului politic al aderării. Tocmai elitele care construiseră o arhitectură instituțională democratică și apăraseră un status‑quo al valorilor și practicilor democratice, menit să țină ferite de ingerințe politice spații publice și instituții neutre (curți de justiție, organisme de reglementare și supraveghere mass‑media, universități, posturi de radio și tv publice etc.), tocmai aceste elite au refuzat să mai respecte acel status‑quo anterior aderării. Profund afectate de oboseala tranziției, societățile central și est europene nu au reacționat consistent sau au fost incapabile să se opună de‑democratizării, făcând loc abuzurilor elitelor la putere, abuzuri de neconceput în plin proces de aderare. Peste tot în regiune, elitele politice au limitat sau suspendat autonomia instituțiilor neutre, au politizat spațiul public, au nesocotit separarea puterilor în stat, au disprețuit hotărârile curților de justiție ce erau contrare voinței lor, au întărit excesiv puterea executivă și au început să abuzeze de ea. Desigur, ele nu puteau face acest lucru fără a pretinde că vorbesc în numele poporului, pe care‑l apără de dușmanii săi necruțători, care sunt gata să‑l deposedeze în mod viclean de exprimare, de reprezentare și de voință.
      Vorbind în numele poporului „pur și inocent”, pe care‑l apără de dușmanii săi cei mai perfizi, elitele populiste au schimbat complet arhitectura instituțională, au redus resursele politice ale opoziției și s‑au consolidat în funcțiile pe care le dețineau pentru o lungă perioadă de timp. Chiar atunci când ele au fost schimbate prin nemulțumirea străzii sau prin alegeri, ele au pregătit terenul unor mișcări politice și mai radicale. Acesta este și cazul României de după aderarea la NATO (2004) și mai ales al României de după aderarea la Uniunea Europeană. Deși volumul de față se referă la regresul democratic foarte vizibil după 2014, nu trebuie deloc neglijat deceniul precedent, cel care a pus bazele de‑democratizării. Alegerea lui Traian Băsescu în 2004 ca Președinte al României și realegerea lui în 2009, dar și victoriile electorale ale partidului său (Partidul Democrat – PD, ulterior Partidul Democrat‑Liberal – PDL) în 2004 și 2008, toate au fost elemente ale declinului democratic.
      Concentrând puterea executivă, lucrând la slăbirea și trecerea Parlamentului în derizoriu și, ulterior, în rândul „dușmanilor poporului” suveran, încolțit de „mogulii” aroganți și perfizi, politizând complet administrația publică, radioul și televiziunea publică, Consiliul Național al Audiovizualului, PDL și Traian Băsescu au afectat treptat și arhitectura instituțională anterioară aderării României la NATO și la UE. Astfel, guvernul PDL a modificat prin ordonanțe de urgență și prin procedura asumării răspunderii guvernului legi ordinare și legi organice, fără dezbaterea parlamentară și extra‑parlamentară democratică (Legea Alegerilor Locale și Parlamentare, Legea Educației, Codul Muncii, Legea Pensiilor), în timp ce Traian Băsescu lupta politic pentru reducerea rolului Parlamentului (reducerea la o singură cameră parlamentară, reducerea numărului de parlamentari), dar și pentru modificarea Constituției, care să‑i permită Președintelui să dizolve Parlamentul (în cazul în care o suspendare a Președintelui de către Parlament era infirmată de referendumul de demitere).
      Aceste „semințe” nedemocratice au încolțit mai târziu, după 2014, pe terenul fertil al delegitimării partidelor politice și a Parlamentului, pe cel al democrației directe și al populismului deșănțat. Nu este de mirare că locul lăsat liber de PDL, care s‑a erodat serios între 2008 și 2012 datorită unei crize economice severe, a fost luat de alte partide de dreapta, precum Uniunea „Salvați România” (USR) și de Partidul Național Liberal (PNL), în timp ce Partidul Social Democrat (PSD) ocupa altă parte a câmpului politic. Aflată în competiție pentru a vorbi în numele poporului, ca moștenitoare a populismului PDL, USR a dus și mai departe logica ostilității față de orice reprezentare politică, față de orice corp care se interpune între „poporul pur” și liderii populiști ai USR, cei care‑l apără de elitele corupte, degenerate și fosilizate în cadrul structurilor de reprezentare și de partid. Liderii USR au combinat cu mult succes, în logica violenței verbale extreme, anti‑comunismul și lupta anti‑corupție, ducând la ceea ce a fost numit în contexte similare din Europa de Est un „populism penal”. Ca și în Ungaria în cazul creșterii pedepselor pentru fapte penale, USR a câștigat capital electoral din cererea de a crește pedepsele publice, simbolice, pentru acte de corupție (conform sloganului USR „Fără penali în funcții publice”), combinând anti‑corupția cu dorințele nesatisfăcute de lustrație din primul deceniu post‑comunist. Rămase fără rezultat atunci, aceste dorințe răspândite la nivel public s‑au recombinat strategic cu lupta anti‑corupție, dând naștere unui populism virulent, cu serioase accente de violență verbală, acuzații și tensiuni publice.
      Declararea pandemiei de coronavirus de către Organizația Mondială a Sănătății în martie 2020 a oferit ocazia elitelor la putere din guvernul PNL‑USR de a concentra și mai mult puterea executivă, de a guverna prin legiferare inferioară (Ordonanțe Militare, Ordonanțe de Urgență, Hotărâri de Guvern, Ordine de Ministru), deci de a restrânge drepturi și libertăți cetățenești fără act formal al Parlamentului, așa cum cere Articolul 53 din Constituție. Mai mult, guvernul PNL‑USR a suspendat pe teritoriul României aplicarea Cartei Europene a Drepturilor Omului (mai puțin a dreptului la viață, aplicării torturii, sclaviei și condamnării fără temei legal) și a guvernat prin prelungirea sistematică a unei stări de alertă, ce i‑a permis derogarea de la numeroase acte normative în vigoare (în special Legea Achizițiilor Publice, Codul Administrativ, Codul Muncii, Legea Educației). Extrem de multe astfel de acte de legiferare inferioară au fost anulate de instanțele de judecată sau de Curtea Constituțională (CCR), fapt ce a declanșat un atac fără precedent al liderilor PNL și USR la adresa independenței CCR.
      Acestea sunt „semințele” ce au încolțit pe solul fertil al populismului cultivat de PDL și de Traian Băsescu în deceniul anterior analizei cuprinse în acest volum. Declinul democratic rapid și sistematic, cuprinzând domenii și instituții diverse, este un fenomen istoric ce merită analizat. El pune capăt la două decenii post‑revoluționare de adaptare și consolidare a instituțiilor, valorilor și practicilor democratice, efort însoțit de mari suferințe sociale și economice. Privatizarea completă a tot ceea ce deținea statul român înainte de 1989, fenomen paralel democratizării din perioada 1990‑2007, ne‑ar fi putut duce la îngemănarea descrisă de teoria clasică liberală, cea dintre democrație și economie de piață. Fără instituții, valori și practici democratice, România arată acum mai curând ca un autoritarism neoliberal, frecvent întâlnit în America Latină, unde regulile democratice minimale sunt mimate pentru a acoperi funcționarea fără eroare a unui capitalism pur și dur, orientat exclusiv către profit privat cu orice preț.

Sibiu, 23 februarie 2022
Dragoș Dragoman