Teodor Frunzeti, Ion Panait, Paul-Danuţ Duţă
Organizaţiile internaţionale şi problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo
ISBN 978-973-7865-73-1
Sibiu, 2008
14,5x20,5 cm.
298 pag.

OSCE trebuie menţinută pentru monitorizarea activităţilor electorale şi a celor din domeniul drepturilor omului, a minorităţilor în special. Problema trecerii de la nivelul democraţiei electorale la democraţia funcţională şi statul de drept este o altă arie de acţiune pentru OSCE. Însă cea mai bună cale de a menţine pace este perspectiva pierderii unui război. Iar, din păcate, OSCE nu are legitimitatea suficientă pentru a împiedica declanşarea unor conflicte, poate doar conservarea acestora. Cazul conflictelor îngheţate Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Transnistria sunt exemple ale eşecului OSCE în soluţionarea unor tensiuni locale.
    Lărgirea UE determină includerea în rândurile sale a unor state care au folosit OSCE ca o metodă de a se apropia de occident, dar care acum nu mai au nevoie de un asemenea vehicul. Politica de vecinătate a UE este un mijloc-alternativă la OSCE, prin intermediul relaţiilor bilaterale cu statele din Estul Europei şi bazinul Mării Negre. Simpla apartenenţă la OSCE a unui stat nu poate fi de aceea o antecameră a UE, deoarece Uniunea încearcă să implementeze politici şi mecanisme proprii, într-un cadru bilateral, nu multilateral;
    NATO s-a extins foarte mult în ultimul deceniu, iar lărgirea şi mai mare este privită de numeroşi analişti ca un mijloc de disoluţie a OSCE şi nu numai al acestei organizaţii. Evoluţiile viitoare pot să rezerve un rol din ce în ce mai important acestei organizaţii internaţionale.
    Studiul urmăreşte prezentarea succintă a intervenţiilor organizaţiilor în spaţiul balcanic cu o atenţie specială acordată spaţiului kosovar. Sunt conturate câteva coordonate majore ale evoluţiilor din acest spaţiu.
    Rădăcinile situaţiei din Kosovo trebuie căutate în vârtejul de naţionalism care a dus mai apoi la ridicarea lui Miloševi?. Începând din 1990, organizaţiile internaţionale devin conştiente la scară largă de situaţia care se pregăteşte în Kosovo. Conflictul din Kosovo putea fi ghicit ca una dintre consecinţele logice ale separării Iugoslaviei.
    În ciuda tuturor acestor "premoniţii", în intervalul 1990-1998, instituţiile şi guvernele internaţionale au eşuat în asumarea de acţiuni preventive. Într-adevăr, în intervalul 1992-1993, au existat acţiuni diplomatice în această regiune, dar prea puţin hotărâte şi mult prea nesemnificativ susţinute. Mai mult, hotărârea de a nu lua în calcul Kosovo în discuţiile pentru acordurile Dayton şi eşuarea încercărilor diplomatice de a rezolva situaţia din zonă au determinat o mare parte a populaţiei albaneze - kosovare să concluzioneze că doar prin violenţă puteau atrage atenţia organizaţiilor internaţionale asupra problemelor lor.
    În orice caz, organizaţiile internaţionale au încercat să reducă din instabilitatea zonei kosovare. În ultimii ani s-a remarcat o îmbunătăţire a condiţiilor în Kosovo, dar circumstanţele politice au rămas instabile. Orice soluţie care poate implica schimbarea componentei teritoriale a unui stat nu poate fi luată decât printr-un larg consens al părţilor implicate. Singura cale pentru a ajunge la o pace de durată în Balcani, implicit în provincia Kosovo, şi la o convieţuire a religiilor islamică şi creştină în această regiune este dialogul. "Preocuparea noastră a fost şi este să nu încurajăm un precedent pentru recunoaşterea în practica internaţională a principiului drepturilor colective pentru minorităţi, susţinând principiul drepturilor acordate individual pentru membrii unei minorităţi etnice".
    România trebuie să aleagă, pentru prima oară, poziţia taberei care nu este cu mare parte din NATO şi cu SUA: pentru stabilitatea şi viitorul regiunii, pentru integritatea Serbiei şi respectarea dreptului internaţional.
    Scenariul elaborat de Occident privind desprinderea provinciei Kosovo de Serbia subminează întregul sistem al relaţiilor internaţionale. Fostul preşedinte al României, profesorul Emil Constantinescu, care, în primăvara lui 1999, considera, împreună cu consilierii săi, că bombardarea Serbiei de către NATO este "legitimă şi necesară" a încercat să-şi justifice poziţia de atunci afirmând că, în perioada respectivă, România purta "convorbiri importante politice, economice şi financiare" cu SUA şi alte câteva state occidentale "foarte binevoitoare nouă". "A trebuit să ne achităm cumva".
    Profesorul Constantinescu susţine poziţia adoptată de preşedintele Traian Băsescu privind suveranitatea Serbiei "regretând ce s-a întâmplat", observând "că totul s-a deformat în zona şi ar fi nedrept şi greşit ca provincia Kosovo să se proclame independentă.
    România ca şi alte ţări europene au avut reacţii exagerate în privinţa independenţei Kosovo. România nu a încercat să construiască o variantă proprie ca o reacţie la Planul Ahtisaari, în acord cu partenerii săi regionali, ci s-a rezumat să se exprime împotriva Planului Ahtisaari, fără a prezenta argumente temeinice.
    Preşedintele Băsescu a anunţat că referitor la problema kosovară a acceptat ca România să participe la constituirea forţei europene de supraveghere a Kosovo în condiţiile refuzului României de a recunoaşte independenţa Kosovo pe baza unei declaraţii unilaterale a acestuia. România s-a angajat că va participa la constituirea forţei de supraveghere a unui stat care va fi recunoscut de UE, dar nu şi de câţiva din membrii săi (România, Spania, Cipru, Grecia etc.). Între nerecunoaştere şi prezenţa pe teren va fi o contradicţie greu de explicat.
    Ideea unei misiuni europene în Kosovo la care să participe şi români este criticabilă, pe motiv că rezoluţia 1244 a ONU nu conferă un cadru legal pentru aceasta.
    România trebuie să reziste presiunilor şi să acţioneze pentru a deveni un lider regional. Relaţia cu Serbia şi expansiunea economică românească în această ţara sunt de importanţă vitală. Ar trebui organizat un colectiv de lucru (task force) special pe probleme sârbeşti. Acesta ar trebui să inventarieze urgent problemele economice care sa fie discutate cu guvernul de la Belgrad. Ar mai trebui convinse societăţile multinaţionale să numească români ca reprezentanţi ai filialelor lor din Serbia. După devastarea magazinelor de la Belgrad aparţinând multinaţionalelor, iniţiativa ar fi bine-venită.
    Mai există mari proiecte de infrastructura în Serbia, unde România are interese. În schimb, România poate ajuta mult Serbia. De-a lungul anilor, România şi-a creat o prezenţă masivă în forurile internaţionale, de la Curţi Internaţionale de Arbitraj, până la activitatea susţinută de membru observator la OECD. Serbia poate fi sprijinită peste tot unde România este prezentă.
    Poziţia României în cazul independenţei Kosovo nu se va schimba decât dacă sârbii şi albanezii kosovarii vor ajunge la o soluţie de compromis conformă principiilor dreptului internaţional. "România pledează pentru o soluţie conformă cu dreptul internaţional, adică un compromis acceptat de ambele părţi şi validat printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU". Totuşi, posibilitatea acestui compromis a devenit din ce în ce mai firavă.