Paul Dănuţ Duţă, Teodor Frunzeti, Ion Panait
Operaţiuni şi misiuni OSCE. Studiu de caz: Moldova
ISBN 978-973-7865-50-2
Sibiu, 2008
14,5x20,5 cm.
272 p.

Politica de securitate bazată pe cooperare, specifică OSCE, renunţă la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul îl constituie promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de a evita escaladarea eventualelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii şi transparenţei.
    Trebuie însă subliniat că folosirea mijloacelor preventive în cazul conflictelor îngheţate a dus mai degrabă la menţinerea decât la soluţionarea acestora. Cauzele principale ale slăbiciunii OSCE sunt lipsa unor instrumente efective de constrângere şi la modalitatea de luare a deciziilor, prim unanimitate.
    În conflictul armat, desfăşurat în 1992, Republica Moldova, nu avea o armată proprie, ci doar unităţi de poliţie, care a trebuit să facă faţă unor forţe superioare numeric şi ca dotare (multe din armele folosite provenind din depozitele Armatei a 14-a de la Tiraspol). La 21 iulie 1992, preşedintele rus Boris Elţân şi cel moldovean Mircea Snegur au finalizat conflictul încheind o convenţie care stabilea înfiinţarea unei Comisii Unificate de Control, formată din reprezentanţi ai Chişinăului, Tiraspolului, Federaţiei Ruse şi OSCE. Comisia era însărcinată cu deţinerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităţilor în care s-au desfăşurat confruntări violente şi trebuia să identifice şi să soluţioneze potenţialele conflicte. Rusia influenţa cel mai mult luarea deciziilor astfel că Moldova nu a putut obţine eliminarea forţelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forţelor de menţinere a păcii.
    Preşedintele Moldovei, Mircea Snegur şi cel al auto-proclamatei republici transnistrene, Igor Smirnov au semnat la Tiraspol în 1994 o declaraţie comună contrasemnată şi de reprezentantul OSCE şi de un reprezentant al preşedinţiei ruse care a marcat generarea unei alte etape a crizei. Declaraţia stabilea eliminarea barierelor pentru agenţii economici din Transnistria fapt ce a pus bazele redresării economice a zonei şi, în virtutea acordurilor de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un teren propice pentru dezvoltarea crimei organizate, al evaziunii fiscale şi traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Practic, Transnistria şi-a legitimat frontierele faţă de ţara cu care era în conflict legal şi constituţional şi a început să preseze tot mai mult pentru semnarea unui document care să statueze clar principiile constituţionale care să guverneze relaţiile dintre aceasta şi Moldova.
    Un alt eveniment important a fost consemnat la 8 mai 1997 când, presat fiind de Rusia, preşedintele Petru Lucinschi a semnat un memorandum pregătit de experţii ruşi, numit "memorandumul Primakov". În acest document era introdusă noţiunea incertă de "stat comun", care definea cadrul relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol. Statul comun însemna frontieră comună, spaţiu economic şi juridic comun, spaţiu comun de apărare, spaţiu social comun.
    Unul dintre efectele "memorandumului Primakov" a fost că Transnistria a câştigat dreptul de a elibera documente vamale de export - nu mai era vorba de situaţia prin care Chişinăul tolera tranzitul vamal transnistrean şi aplica ştampila vamală, ci ceda Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ştampilă.
    Perioada care a urmat a însemnat apariţia mai multor planuri de federalizare a Republicii Moldova. În iulie 2002, OSCE a propus un astfel de plan bazat pe principiile federalismului de tip occidental, respectiv proporţionalitate în reprezentarea la centru şi egalitate între părţile componente etc. Planul a fost acceptat de anumite state europene din OSCE dar includea soluţia unei influenţe tacite a Rusiei în Moldova.
    În noiembrie 2003, Dimitri Kozak un apropiat al preşedintelui rus Vladimir Putin, propune un alt fel de plan de soluţionare a conflictului prin federalizare Republicii Moldova. Planul numit "Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat" este un proiect de constituţie pentru viitoarea federaţie moldoveană şi a fost propus direct Moldovei, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenţia Federaţiei Ruse de a nu implica în nici un fel comunitatea internaţională şi de a păstra problema în cadrul CSI În viziunea Planului Kozak, Federaţia vizată urma să fie total asimetrică, prin faptul că Transnistriei i se conferea, pe baza unei concepţii de sorginte sovietică a federalismului, un statut inegal faţă de cel al Basarabiei; Transnistria şi Republica Autonomă Găgăuză căpătau dreptul la referendum pentru a stabili dacă mai doresc sau nu să aparţină Republicii Moldova şi drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă care ar fi "contravenit intereselor lor".
    Kozak propunea trei tipuri de competenţe în interiorul noului stat: ale federaţiei, ale părţilor componente şi unele reunite, însă unele prevederi riscau să cauzeze blocaje şi noi conflicte. Prevederile militare ale acestui plan puneau în evidenţă obiectivul central al Federaţiei Ruse: menţinerea controlului militar asupra Transnistriei. Planul Rusiei nu era direcţionat înspre rezolvarea conflictului, ci înspre conservarea unei stări de lucruri conflictuale: Republica Moldova urma să fie demilitarizată dar documentul era neclar în privinţa demilitarizării totale, trupele ruseşti putând totuşi să primească dreptul de a rămâne în Transnistria pe o perioadă nedeterminată.
    Planul Kozak nu includea nici un fel de garanţii internaţionale, era bazat pe o relaţie directă Rusia - Moldova, în spiritul conduitei Moscovei în near-abroad şi ar fi făcut foarte uşor ca Moldova să fie considerată responsabilă pentru nerespectarea unui document semnat "de bună voie", iar rolul comunităţii internaţionale în rezolvarea conflictului ar fi fost nul.
    În iunie 2004 directorul Institutului pentru Strategie Naţională al Rusiei, Stanislav Belkovski, venea cu propunerea ca, în schimbul recunoaşterii independenţei Transnistriei, Rusia să accepte reunificarea Basarabiei cu România. Planul rusesc, aparent favorabil României, cuprindea mai multe capcane. Dacă ar fi fost acceptat, "Planul Belkovski" crea probleme României, în drumul său spre integrarea europeană, prin integrarea bruscă a unui teritoriu instabil din punct de vedere geostrategic şi a unei populaţii sărace, a unei administraţii de tip post-sovietic, cuprinsă de corupţie endemică şi ineficienţă.
    În primăvara lui 2005, Petro Poroşenko, consilier de politică externă al preşedintelui ucrainean Viktor Iuşcenko a propus un nou plan de rezolvare a conflictului, inspirat de planul din 1997 al lui Evgheni Primakov. Ucraina decisese să se afirme printr-o politică externă activă în imediata sa vecinătate, preluând sau transformând ideile ruseşti în propriul folos. "Planul lui Poroşenko" viza recunoaşterea Sovietului Suprem al Transnistriei ca legitim în urma unor alegeri gândite a se desfăşura în octombrie sau noiembrie 2005. Totodată, propunea statut de egalitate între Moldova şi Transnistria ca părţi semnatare ale unui acord alături de Rusia, Ucraina şi OSCE, ultimii trei actori urmând să fie puterile garante ale aplicării acordului, fapt care ducea la excluderea României din formatul rezolvării conflictului. Practic, Moldova reunificată urma să fie plasată sub tutela Rusiei şi a Ucrainei, se prevedea dreptul de veto pentru Transnistria în probleme legate de politica externă a Republicii Moldova şi nu făcea nici o referire la retragerea armatei ruseşti din Transnistria.