Paul Dănuţ Duţă, Cristian Popa, Gioni Popa Gavrilovici
Securitatea prin cooperare.
Politici de integrare (vol. I)
ISBN 978-973-7865-47-2
14,5x20,5
Sibiu 2007
224 p.

Procesul integrării comunitare poate fi analizat prin prisma a două concepte distincte: cooperarea şi integrarea.
    Cooperarea, constă în aceea că statele naţionale sunt dispuse să lucreze cu alte state pe "deasupra" frontierelor conservându-şi, însă, suveranitatea. În consecinţă, eforturile de unificare bazate pe acest concept de cooperare nu au ca ţel final crearea unui "super-stat", a unui "stat global", a unei "entităţi post-naţionale" ci se limitează la realizarea unei "uniuni de state suverane" în care "se conservă structurile naţionale", adică realizarea unei "confederaţii".
    Conceptul de integrare "rupe" coexistenţa tradiţională a statelor. Concepţia tradiţională potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă şi indivizibilă se "retrage" în faţa convingerii că "imperfecţiunile convieţuirii umane şi politice", "insuficienţele sistemului statului-naţiune" şi "abuzurile de putere ale unor state asupra altora" (hegemonia) - atât de numeroase în istoria europeană - ar putea fi depăşite doar dacă "suveranităţile naţionale ar fuziona într-o suveranitate comună" şi dacă aceasta "s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supranaţională". Rezultatul unei asemenea operaţiuni ar fi existenţa "unui stat european" în care autorităţile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea şi particularităţile naţionale ale popoarelor grupate în acesta, ar dirija destinul persoanelor şi ar asigura viitorul acestora, într-o federaţie.
    UE este rezultatul unui asemenea concept de integrare, necesitând însă o "adaptare" determinată de "inerţia" SM în ceea ce priveşte fetiş-ul "suveranităţii naţionale". Mai precis, SM nu sunt dispuse să renunţe la structura lor de stat naţional, în favoarea unui stat federal european. A trebuit, de aceea, găsit un compromis care, fără a urmări crearea unui stat federal european clasic, să garanteze, în acelaşi timp, realizarea a "ceva mai mult" decât simpla cooperare între SM. Cele trei tratate constitutive ale CE reflectă rezultatele unui asemenea efort. În aceste tratate şi în cele ulterior modificate şi completate, se stabilesc sectoarele în care se transferă Comunităţii suveranitatea statelor.
    În nici unul dintre aceste tratate nu se atribuie CE şi organelor acesteia "dreptul general de a dicta măsurile necesare realizării obiectivelor tratatelor", ci doar "forma" şi "dimensiunea" în care Comunitatea poate acţiona pentru realizarea tratatelor, conform principiului "autorizării limitate". În acest fel, renunţarea la propriile prerogative era "previzibilă" şi "controlabilă" de către SM, acestea fiind - deci - singurele care decideau asupra procesului în totalitatea sa şi asupra configurării integrării. Menţinerea complexelor echilibre instituţionale, astfel încât "rolurile" atribuite iniţial fiecărei instituţii să nu se modifice "pe fond". Formula "clasică" pentru a realiza acest obiectiv este, evident, aceea de a nu altera mecanismele de bază ale deciziilor, ceea ce nu împiedică adăugarea altora noi. De aici a rezultat situaţia actuală conform căreia procesul de decizie are nu mai puţin de şapte variante (sau ramificaţii) în funcţie de greutatea sau influenţa atribuită PE.
    Sistemul instituţional şi ordinea juridică comunitară au un caracter "neterminat". Fără a fi eliminată capacitatea acestora de a răspunde continuu şi dinamic noilor provocări, sistemul comunitar ar trebui, totuşi, să-şi finalizeze evoluţia, să înceteze a avea caracter provizoriu şi să pună capăt nedefinirii juridice şi politice. "Progresivitatea", pozitivă până la un punct, nu poate deveni permanentă. Problema este aceea că negocierea permanentă a unor "noi tratate" este anevoioasă şi costisitoare. Chiar pentru o Comunitate bogată este dificil de suportat câte o "nouă reformă" la fiecare patru ani. Mai devreme sau mai târziu, UE va trebui să aibă forţa şi înţelepciunea de a realiza "marea reformă" care să ducă la un Act Fundamental de tipul "Constituţiei Europene".
    Obiectivele tratatelor constitutive ale CE urmăresc asigurarea păcii şi integrarea economică crearea unei pieţe interioare europene, a unei uniuni politice şi întărirea coeziunii economice şi sociale a Uniunii.
    Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii '50 şi are în vedere următoarele aspecte: creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune; întărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM, precum şi prin întărirea rolului PE (unde sunt direct reprezentaţi cetăţenii europeni).
    Tratatul CEE este amendat de câteva ori şi suplimentat prin TUE, până la consolidarea sa finală într-o Constituţie. Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord şi pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
    În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene stă voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea conduc la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa se ajunge la politici comune tuturor SM, elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate UE, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii SM către instituţiile europene.