Teodor Frunzeti, Paul Dănuţ Duţă, Ion Panait
Operaţii NATO. Studiu de caz: Afganistan

ISBN 978-973-7865-49-6
Sibiu 2007
14,5x20,5
320 pag.

Stabilizarea şi reconstrucţia impun un echilibru între războiul convenţional şi asistenţa tradiţională pentru dezvoltare. Aceste operaţii necesită un ansamblu de calităţi şi pregătire în rezolvarea unei game largi de probleme, incluzând stabilirea securităţii interne şi a supremaţiei legii, facilitarea tranziţiei politice, reconstruirea infrastructurii şi lansarea refacerii economiei. Operaţiile de stabilizare şi reconstrucţie trebuie realizate în medii solicitante, deseori ostile, medii în care, în mod tradiţional, se stabilesc programe de dezvoltare economică. În plus, aceste operaţii au la dispoziţie oportunităţi limitate în care trebuie să producă rezultate şi să convingă populaţia locală de beneficiile păcii.
    De peste zece ani, construcţia naţională reprezintă o sintagmă controversată. Chiar şi astăzi, termenul are conotaţii negative. Sfârşitul războiului rece, precum şi abilitatea statelor membre ONU de a folosi instrumentele de securitate colectivă împotriva agresiunii Irakului asupra Kuweitului, transformate în primul război din Golf, a creat un optimism considerabil legat de capacitatea membrilor ONU de a rezolva probleme legate de conflictele internaţionale şi interne. După primul război din Golf, dar şi de-a lungul anilor 90, SUA au condus sau au sprijinit intervenţiile destinate restaurării stabilităţii interne şi reconcilierii politice în Somalia, Cambogia, Haiti, Bosnia, Kosovo, Timorul de Est, precum şi în alte zone. Câteva dintre aceste intervenţii pot fi catalogate ca fiind un succes deplin. Fiecare, însă, a fost supusă unor critici negative, au alimentat dezbaterile critice privind continuarea intervenţiilor în statele slabe sau "eşuate". Pe de altă parte, criticile au fost la rândul lor, demolate prin argumentul că ignorarea responsabilităţii a dus la consecinţe mult mai grave cum ar fi masacrul de la Srebreniţa sau genocidul din Ruanda. Cadrul discuţiei a fost modificat dramatic de momentul 11 septembrie 2001. Problemele reprezentate de statele "eşuate" nu au mai fost văzute ca fiind doar probleme umanitare. Ele sunt în mod egal atât probleme umanitare cât şi priorităţi ale securităţii naţionale.
    În viziunea SUA, succesul operaţiilor de stabilizare şi reconstrucţie necesită o gamă de abilităţi şi expertize şi impune un preţ atât de mare încât nici o naţiune nu-şi poate permite să îl abordeze singură. În statele în care conflictele au fost încheiate, totuşi instabilitatea continuă să existe, operaţiile conduse de Naţiunile Unite fiind, în general, cele mai eficiente metode de implicare ale comunităţii internaţionale şi de promovare a securităţii şi stabilităţii pe termen lung.
    Stabilizarea şi reconstrucţia implică activităţi civile şi militare ce acoperă tot spectrul conflictului. Diferite agenţii şi instituţii au de jucat diferite roluri în cadrul diverselor stagii ale tranziţiei. Forţele armate joacă un rol esenţial în asigurarea securităţii în perioada iniţială. Odată cu îmbunătăţirea securităţii, agenţiile civile şi instituţiile financiare internaţionale trebuie să ocupe rolul principal. În toate aceste stagii, strânsa coordonare dintre forţele armate şi agenţiile civile este esenţială pentru realizarea succesului, care poate fi analizat prin dezvoltarea capacităţilor autohtone de a asigura securitatea serviciilor esenţiale, a unei economii de piaţă viabile precum şi autodeterminarea în cadrul unei societăţi civile sănătoase. Desigur, cea mai bună cale pentru a elimina potenţialul de conflict din cadrul unui stat "problemă", poate fi diplomaţia şi asistenţa pentru dezvoltare.
    Activităţile militare specifice operaţiilor de stabilitate şi reconstrucţie sunt întâlnite în ultimul timp sub denumirea de operaţii de stabilitate şi sprijin post-conflict sau post-război. Teoreticienii militari apreciază că armatele moderne necesită pregătire pentru a desfăşura două tipuri de acţiuni militare: acţiuni specifice luptei armate şi operaţii altele decât războiul. Intrate în sfera domeniilor de acţiune ale armatelor de mult mai puţin timp decât domeniul acţiunilor de luptă specifice războiului, operaţiile altele decât războiul, denumite conform F.T.-1 "operaţii de stabilitate şi de sprijin" se impun pentru a completa orice combinaţie a utilizării instrumentelor de putere ale statului înainte, în timpul sau după încheierea unui război sau a unui conflict armat.
    Operaţiile de stabilitate şi de sprijin reprezintă activităţi militare care se organizează şi se desfăşoară în contextul eforturilor generale (politico-diplomatice) de asigurare a păcii şi a securităţii sub autoritatea ONU sau a unei organizaţii regionale recunoscute şi cu vocaţie în securitate, propunându-şi scopuri precum rezolvarea conflictului, promovarea păcii, descurajarea războiului şi sprijinirea autorităţilor civile.
    În operaţiile de stabilitate, obiectivele, considerentele şi constrângerile politice sunt primordiale faţă de cele militare, acţiunea militară nefiind componenta principală (în unele situaţii) a acţiunii de ansamblu şi ca atare nici efectivele militare angajate nu constituie elementele principale, chiar dacă ele deţin întâietatea din punct de vedere al forţei şi al capacităţii combative. Ca rezultat, operaţiile de stabilitate şi de sprijin se bazează pe reguli de angajare mult mai restrictive decât acţiunile de luptă specifice războiului; dacă în război adversarul este angajat în luptă oricând este posibil, fără a se aştepta o provocare din partea acestuia, în operaţiile de stabilitate şi de sprijin se urmăreşte din contră o evitare a folosirii forţei, de multe ori în dauna siguranţei forţelor.
    Conceptul de "operaţii de stabilitate şi de sprijin "încearcă să reprezinte suportul doctrinar pentru intervenţiile militare nonviolente din cadrul unor conflicte sau în situaţiile de criză actuale