CuprinsCorvin Lupu, Ioan Bâlbă
Trădarea României socialiste în viziunea unui ofițer de securitate.
Dialoguri despre Securitate și economia României socialiste
ISBN 978-606-616-343-9
Sibiu, 2019
14,5x20,5
cm
320 pag.

      Istoria epocii contemporane, cu atât mai mult cea recentă, nu poate fi abordată fără a se cunoaște într-o măsură cât mai mare istoria serviciilor secrete. În perioada contemporană și recentă, întreaga evoluție a omenirii este influențată decisiv de serviciile secrete. Or, cea mai mare parte a istoriografiei internaționale face referiri lapidare asupra impactului acțiunii acestor instituții asupra evenimentelor. Ani de zile, istoriografia oficială a statelor din Occident și din Orient a ocolit prezentarea rolului și locului serviciilor secrete în derularea fiecărui eveniment în parte și a tuturor în ansamblu. Rezultatul este apariția unui mare număr de lucrări de istorie contemporană și recentă care nu ating nucleul vital al evenimentelor, cărora le lipsește o parte însemnată a esențialului.
      În același timp, istoriografia tradițională, născută încă din secolele antichității, a pus accent decisiv pe domnia documentului. În lipsa unor documente solide, clarificatoare, istoricii nu porneau pe drumul cercetării evenimentelor, socotindu-le prea apropiate de momentul unor necesare abordări științifice. Această mentalitate, greu de contestat din punct de vedere științific, s-a păstrat până în zilele noastre. Or, pe parcursul epocii contemporane și recente, serviciile secrete ale statelor au preluat controlul asupra documentelor, le-au ascuns de ochii opiniei publice și, adeseori, de ochii decidenților politici. Serviciile de informații au ajuns să controleze integral toate arhivele și au cenzurat desecretizările. În multe state, precum în fosta Uniune Sovietică, secretizarea unor documente s-a făcut: cu sigla „Pentru eternitate”, ceea ce determină cercetătorii de istorie contemporană și recentă să caute, pe lângă documente, surse alternative de aflarea adevărului, apelând, în primul rând, la memorialistică și la investigații proprii sau la cele ale unor jurnaliști. Din această cauză, apreciem că pentru istoria contemporană și recentă documentele rămân sursa cea mai importantă de cunoaștere, dar rolul memorialisticii și al investigațiilor a crescut foarte mult.
      Din studiul realizat de diverși cercetători în arhivele fostei Securități, din informațiile pe care am reușit să le adunăm, din dezvăluirile unor ofițeri din fosta Securitate, inclusiv oameni cu funcții de comandă, rezultă cu claritate că dintre documentele întocmite pe parcursul existenței instituției (1948-1989), o mare parte au fost sustrase, altele au fost distruse, unele au fost falsificate, unele au fost înstrăinate către servicii secrete „partenere” din Tratatul de la Varșovia și apoi din NATO, unele au fost reținute de MApN, imediat după 22 decembrie 1989, iar unele documente, care au fost apreciate că mai prezintă interes operativ, au fost reținute în arhivele SIE și ale SRI. De asemenea, multe dosare au fost sustrase de ofițeri de securitate, din inițiativă proprie, pentru a fi folosite în interese personale, cu deosebire dintre acelea aducătoare de profit imediat. Ca urmare a acestei situații, pentru istoricii care au acces în prezent la arhivele secrete ale țării, dar și pentru cei care vor dori în viitor să cerceteze, atunci când va expira termenul legal de secretizare, documentele foste secrete nu vor putea ilustra în întregime istoria instituției, implicit istoria țării. Tabloul pe care îl conturează arhivele fostei Securități este unul atât incomplet, cât și deformat de aceste sustrageri/distrugeri/furturi/falsificări de înscrisuri.
      Din această cauză, după cum arătam și mai sus, referindu-mă la situația general valabilă pentru istoria contemporană și recentă, pentru cercetătorul istoriei Securității regimului socialist de stat din România, devine tot mai imperios necesară documentarea alternativă, din surse directe, inclusiv din memorialistica unor cadre ale fostei Securități și ale instituțiilor colaboratoare ale acesteia din sistemul de apărare și de ordine publică, ale unor demnitari de partid și de stat, a unor membri de familie ai actorilor momentelor de istorie și a oricăror persoane, care, într-un moment sau altul au fost în situația de a se afla în apropierea unor desfășurări de evenimente, sau de luare a unor decizii. Desigur că sunt de o mare importanță și documentele străine despre istoria contemporană și recentă a României, în general și a fostei Securități, în special.
      Din acest punct de vedere, în istoriografia contemporană și recentă, pentru istoria Securității sunt de o mare importanță lucrările istoricului american Larry L. Watts, care aduce în analiză documente din arhivele SUA, ale fostei Stasi, ale fostului Tratat de la Varșovia etc. Cu talent, pasiune și o foartre bună cunoaștere a serviciilor secrete românești, asupra cărora a avut ascendentul de a fi fost vreme îndelungată responsabil cu reformarea lor, Larry L. Watts a putut contura imagini profunde și reale ale evenimentelor. Pentru mine, ca istoric, este o bucurie să constat că lucrările reputatului istoric nu contrazic nimic din ceea ce am afirmat în cercetările mele, ci, din contră, confirmă o parte din ele. Acest lucru îmi dă curajul să continui cu același entuziasm.
      În același timp, analizând memorialistica rămasă de la comandanții fostei Securități, respectiv șeful DSS, adjuncții șefului DSS și șefii de direcții, ca și declarațiile date de aceștia în fața Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” și a unor procurori militari și civili, ca și în fața unor instanțe de judecată, putem spune că istoricii au aflat majoritatea informațiilor pe care le-au putut afla. Generalul Vlad a lăsat cele două cărți de memorii/amintiri, publicate de Aurel Rogojan și Alex Mihai Stoenescu și a plecat din viață. De asemenea, au murit ministrul Postelnicu, generalii Stamatoiu, Bucurescu, Macri, Mortoiu, Alexie, Vasile, Pleșiță, Doicaru etc, toți deținători de secrete privitoare la complotul din decembrie 1989 și la legăturile lui cu serviciile secrete străine care au atacat România în decembrie 1989. Din această cauză, în perioada următoare, așteptăm dezvăluiri din partea unor cadre ale aparatului de Securitate care au acționat în linia a doua.
      Între coperțile acestor pagini, împreună cu domnul colonel Ioan Bâlbă, ne propunem să facem referiri la aspecte din istoria activității Securității din România, cu deosebire în domeniul economic, în perioada dictaturii de dezvoltare. Subiectul este deosebit de important și clarificarea modului în care a acționat fosta Securitate, pe diverse paliere ale activității ei, are menirea să ușureze analizele, sintezele și concluziile care se trag privitor la această perioadă din istoria României. De asemenea, vom face referiri și la modul în care au acționat în domeniul economic autoritățile guvernamentale și politice ale României socialiste, luarea deciziilor și punerea lor în practică implicând diverse instituții.
      Domnul colonel Ioan Bâlbă evidențiază și rolul negativ pe care l-a jucat lipsa de informare a marilor decidenți în domeniile economie și administrație, pe de o parte și dezinformarea acestora, pe de altă parte.
      Apelând la memorialistică, cercetătorul are o misiune foarte importantă și grea, privitor la dezvoltarea capacității sale de a reține esențialul și de a pune semnul de întrebare în fața tuturor mărturiilor și amintirilor unor actori ai evenimentelor. Nu toate mărturiile sunt de bună credință. Mulți dintre cei care fac dezvăluiri le fac interesat să distragă atenția cercetătorilor de la unele adevăruri care se doresc a fi ascunse, de la propriile fapte reprobabile, de la decizii antinaționale, până la crime sau devalizări de bunuri publice și private.
      Din acest punct de vedere, privitor la subiectul prezentei cărți de istoria regimului socialist de stat din România, este suficient să menționez, ca un fel de etalon de încercare de manipulare, lucrarea lui Aurel Rogojan, care ne prezintă discuții ale autorului cu generalul Iulian Vlad și texte ale generalului Iulian Vlad, lucrare publicată după decesul fostului șef al DSS. Împreună cu cercetătorul Cristian Troncotă, am dovedit incontestabil unele dintre falsurile produse de Aurel Rogojan în cartea menționată, ca și în suplimentul nr. 2/2018 al ziarului „Cotidianul”, în care autorul menționat a publicat texte legate de memoriile genralului Vlad. Am făcut această necesară deconspirare de falsuri în articole de presă și în cartea Corvin Lupu, Cristian Troncotă, Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România, Editura Elion, București, 2018. Desigur, în memorialistica istoriei Securității sunt multe afirmații care trebuie preluate critic, unele nici nu ar trebui preluate, iar altele au nevoie de a rămâne în ”stand by”, până când alte dovezi vor permite determinarea, clasificarea și aducerea lor în circuitul istoriografic.
      Desigur, unele dezvăluiri memorialistice ale unor momente operative din istoria Securității s-au făcut în revistele asociațiilor cadrelor militare în rezervă și în retragere din SIE și din SRI, respectiv „Periscop” și „Vitralii-lumini și umbre”. Redacțiile revistelor și autorii articolelor nu au dorit să intre în zona „interzisă” a activității Securității, cu toate că instituția a fost desființată prin lege cu trei decenii în urmă, cu toate că instituția a fost deconspirată prin lege ca fiind o instituție de poliție politică represivă, că instituția desființată, „moartă”, nu mai poate avea secrete. Arhiva Securității a fost predată CNSAS, pentru a fi la dispoziția cercetătorilor și persoanelor interesate. Împrejurarea că serviciile secrete actuale au reținut o parte din documentele fostei Securități și nu le-au predat integral CNSAS nu este în măsură să schimbe concluzia că Securitatea nu mai are din punct de vedere juridic secrete. În această viziune logică, foștii ofițeri ai fostei Securități pot să contribuie liniștit la promovarea adevărului, fără ascunzișuri, fără manipulare și fără să răspundă juridic pentru devoalarea fostelor secrete ale fostei instituții. De altfel, nici un ofițer al fostei Securități dintre cei numeroși care au făcut dezvăluiri nu a avut de suferit și nu a fost chemat să răspundă pentru că și-ar fi încălcat jurământul dat fostului regim socialist de stat.
      Reținerea multor ofițeri de securitate de a spune adevărul despre operațiunile fostei Securități, fostei Securități, vine de la presiunea pe care au exercitat-o securiștii fundamentaliști, mai ales cei din aripa trădătoare a instituției, cea care s-a raliat acțiunii serviciilor secrete străine, în primul rând sovietice, care au atacat România în decembrie 1989, presiune pe care au exercitat-o asupra masei mari a ofițerilor de securitate, respectiv a ofițerilor care și-au făcut datoria față de țară, care și-au respectat jurământul, care nu au participat la jaful sistemului economico-financiar al României.
      La nivelul opiniei publice, există puțină încredere în afirmațiile ofițerilor fostului aparat de securitate și acest fapt are justificări, unele obiective, altele subiective. Dar nu toți ofițerii de securitate mint, manipulează și cultivă „mitul generalului Vlad”, cu toate exagerările și neadevărurile lui. În prezenta carte dialoghez cu un ofițer de securitate care, în apropierea vârstei de 80 de ani, cu mintea în stare perfectă, s-a decis, cu acordul familiei sale, să spună adevăruri pe care, domnia sa și colegii lui le-au ascuns decenii la rând, dintr-o solidaritate de grup interesat, care nu a fost benefică țării și, după părerea mea, nu a fost benefică nici ofițerilor de securitate loiali jurământului dat. Când m-a abordat și mi-a dezvăluit intenția de a-și scrie amintirile și dorința de a colabora cu mine în acest sens, am răspuns afirmativ pe loc și am încurajat demersul. Un asemenea gând curat, nu poate fi întâmpinat cu refuz, indiferent de alte proiecte, sau de presiunea timpului, cel mai important capital al unui cercetător.
      La aflarea adevărului despre istoria Securității regimului socialist de stat din România au contribuit și alți numeroși ofițeri de securitate, dar și de alte arme, autori de lucrări sau de declarații date în cadru oficial, care au dezvăluit aspecte care s-au validat în cursul cercetărilor. Astfel, cu riscul că voi omite pe unii autori, voi menționa într-o ordine aleatorie pe col. Ion Sandu, col. Dumitru Rășină, gen. Aron Bordea, cpt. Viorel Roșu, col. Alexandru Bochiș-Borșanu, col. Titu Simon, gen. Neagu Cosma, gen. Nicolae Pleșiță, gen. Emil Macri, col. Valentin Raiha, col. Constantin Sava, col. Constantin Monac, col. Constantin Aioanei, gen. Cristian Troncotă, cpt. Constantin Vasile, col. Valentin Vasilescu, col. Alexandru Săuca și mulți alții.
      Desigur, pentru clarificarea întregului ansamblu al istoriei reale a Securității, cu deosebire a aspectelor foarte ascunse de fostul regim și mai ales de foștii ofițeri de securitate, un merit care nu poate fi ignorat aparține jurnaliștilor investigatori. Tot în ordine aleatorie, dintre aceștia eu îi menționez pe Valentin Zaschievici, Claudiu Zamfir, Liviu Vălenaș, Eugen Ciufu, Ionuț Țene, Marius Tucă, Răzvan Belciuganu, Vasile Surcel, Ionel Stoica, Virgil Burlă, Gabriela Stegărescu, Radu Portocală, Viorel Patrichi, Luca Iliescu, Ondine Gherguț, Grigore Cartianu, Cristian Delcea, Adrian Voinea, Andrei Crăciun, Dan Badea, Vladimir Alexe, Iosif Costinaș și mulți, mulți alții.
      De asemenea, menționez că datorăm mult istoricilor, cei care au contribuit în cea mai mare măsură la elaborarea unor lucrări care se constituie în coloana vertebrală a reconstituirii istoriei Securității, implicit a istoriei României, cele două neputând fi separate. În timpul regimului socialist de stat subiectul istoriei Securității a fost unul tabu. Doar în anumite momente importante, în mod deosebit în perioada 1965-1968, în presa centrală din România au apărut articole de presă în care s-au făcut referiri la anchetele făcute de Partidul Comunist în Securitate, sub comanda unor generali din MApN, anchete privitoare la abuzurile Securității, începând, în mod deosebit, cu cele care îl priveau pe ministrul Alexandru Drăghici și doi principali adjuncți ai săi, șeful Securității Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko) și adjunctul său, Alexander Nikolschi (Boris Grünberg). În primul deceniu de după decembrie 1989, subiectul a început să fie abordat în articole de presă. Chiar dacă din punct de vedere științific, aceste abordări comportă numeroase și justificate critici și/sau rezerve, mai ales din partea unor istorici, suntem de părere că cercetarea fiecărui eveniment trebuie să aibă un început și cu cât acest început este mai timpuriu, cu atât mai repede se poate ajunge la aducerea subiectului dat în discuția istoricilor și la formularea unor prime concluzii, toate acestea având menirea să catalizeze cercetarea.
      În prezenta noastră lucrare dorim să valorificăm experiența mare adunată într-o viață de muncă în cadrul Securității a colonelului în retragere Ioan Bâlbă.
      Consider rândurile colonelului Ioan Bâlbă nu doar rânduri autobiografice, ci chiar o declarație-angajament de a participa prin scris la aflarea adevărului și evidențierea unor situații, decizii, fapte, care trebuie evitate în viitor.
      Col. Ioan Bâlbă este autorul unei cărți, Adevărul despre Securitate, Editura Eurograph, Cluj-Napoca, 2010, pe care eu am apreciat-o și care ne-a oferit amândurora motivații suficiente pentru a relua discuția despre istoria Securității, punând accent pe problematica economico-financiară, domeniul său de competență și de activitate.
      După cum arătam mai sus, considerăm că recuperarea memoriei foștilor ofițeri de Securitate este necesară cercetării istoriei contemporane și recente a României. În anul 2009, ACMRR-SRI (la ora aceea, președinte col. (r) Filip Teodorescu și președinte de onoare gen. col.-ret. Iulian Vlad) a înființat revista „Vitralii-lumini și umbre” (redactor șef prof. univ. dr. gen. bg. SRI (r) Cristian Troncotă). Proiectul prevedea și recuperarea memoriei ofițerilor fostei Securități, în scopul de a face cunoscut adevărul istoric privitor la această instituție, cu „luminile” și cu „umbrele” ei, cu convingerea plină de bună-credință a redactorului-șef că adevărul va face societatea românească mai liberă și, poate, „ne va mântui”. Mulți dintre noi eram convinși că o mare parte din fenomenele negative din societatea românească de după decembrie 1989 se datorează ignoranței unei mari părți a opiniei publice, manipulării din jurul evenimentelor importante care au avut loc și care ne marchează decisiv prezentul și viitorul. Ne referim în primul rând la revolta populară și la lovitura de stat din 22 decembrie 1989, dar și la traseul politic ulterior al țării, la mineriade, la prezența în România a câtorva zeci de mii de luptători sovietici, până în octombrie 1990, la „Piața universității”, la activitatea Securității, la jefuirea rezervelor țării, la lichidarea economiei românești și la înlocuirea ei cu o economie străină, la înstrăinarea resurselor naturale, a băncilor, a societăților de asigurări, a distribuției energiei și apei potabile, a pâmântului țării etc.
      Dar conducerea ACMRR-SRI nu a fost de acord să publice în „Vitralii” decât „luminile” Securității, ceea ce a condus la divergențe de opinii, urmate de înlăturarea istoricilor care au dorit să scrie adevărul întreg, în frunte cu profesorii Cristian Troncotă, Corvin Lupu, Ioan Chiper. Alți istorici valoroși din colegiul revistei s-au retras în tăcere, fără să mai publice (Gheorghe Buzatu, Dinu C. Giurescu și, mai nou, Alex Mihai Stoenescu). Astfel că revista „Vitralii” publică un șir de laude la adresa Securității, toate „umbrele” fiind aruncate în seama altor instituții, cu deosebire a fostului partid unic și mai ales în seama fostului conducător al statului, Ceaușescu, cel pe care Securitatea s-a chinuit atât de mult și timp atât de îndelungat, să-l înlăture și să-i ia puterea și controlul asupra țării.
      În aceste condiții, considerăm că toate demersurile pentru recuperarea memoriei foștilor ofițeri de securitate care doresc să promoveze adevărul, în toată cruzimea lui, este un demers important. Cunoștințele vor intra în circuitul cu care operează cercetătorii, vor fi întoarse pe toate fețele și vor putea contribui, cum spuneam, la promovarea ADEVĂRULUI, singurul egal al lui Dumnezeu.
      Pentru unii dintre noi, aflarea adevărului și promovarea lui este un adevărat miraj. El devine o pasiune de neînvins, ca un viciu pe care nu-l poți învinge, indiferent de repercusiuni. De tânăr, i-am compătimit pe colegii mei care ocoleau zonele dureroase ale cercetării unor evenimente istorice cu conexiuni cu caracter politic, preocupați să nu cumva să supere pe cineva cu adevărurile la care ajung pe parcursul cercetării. Prea mulți istorici se preocupă să fie agreați de sistem, să le fie deschise porțile afirmării prin ocolirea adevărurilor dureroase. Mai grav mi s-a părut totdeauna că unii dintre acești colegi de breaslă ajung să-i contrazică pe cei care spun adevărul, fără să le pese că aduc deservicii mari științei și fără să le pese, că peste ani, când adevărul învinge, ei vor fi compromiși. Mirajul trăirii momentului, a unei false glorii, le vine din susținerea strâmbă a intereselor politice ale unei perioade.
      Deci, afirmăm cu tărie că întreprindem demersul nostru cu cea mai mare bună-credință, fără să dorim să facem jocuri de interese efemere. Din acest punct de vedere, ne lovim adeseori de neîncrederea celor care nu pot să-și închipuie că mai există cercetători, investigatori și memorialiști care nu slujesc forțe interne sau externe interesate de anumite proiecții la nivelul opiniei publice, așa cum, pe nedrept și fără nici un fel de probe, am fost acuzat eu însumi de unii securiști fundamentaliști, susținători ai mitului patriotismului conducerii Securității, cu deosebire al gen. Iulian Vlad, prezentat ca fiind un adevărat erou! Avem deplină încredere în timpul care clarifică și cristalizează adevărul, iar timpul lucrează în favoarea noastră.
      Îl felicit pe col. Ioan Bâlbă pentru opțiunea sa de a contribui la aflarea unor adevăruri ascunse din perioada de activitate a domniei sale și pentru că abordează aspecte care țin de omerta impusă ofițerilor fostei Securități de către unii comandanți fundamentaliști, începând de imediat după decembrie 1989 și continuând până astăzi, cu toate că instituția Securității s-a desființat prin lege și chiar dacă majoritatea cadrelor ei au fost recuperați individual și au continuat să lucreze în favoarea celor care au preluat puterea în 22 decembrie 1989, în urma loviturii de stat.
      Recuperarea memoriei unor importanți ofițeri superiori ai aparatului fostei Securități, reprezintă un obiectiv al istoriografiei românești, a cărui importanță deosebită nu mai este cazul să o relevăm.
     
      Corvin Lupu