Gheorghe Manolache
Recuperarea unei sincope culturale: Luceafarul – serie nouă: 1934-1939; 1940-1945
ISBN 978-973-7865-85-4
Sibiu, 2008
16,5x23,5 cm
330 p.

Cele două serii meteorice ale Luceafărului - cea misionar-didactică din anii 30 şi cea militantist-culturală din anii 40 - inaugurează în cultura noastră un model axiologic cu dublă faţă, prin care se înceracă atenuarea avortării noastre din modernitate.

În intervalul (1934-1939) revista Luceafărul îşi asumă, programatic, o misie axiolologic-teleleologică, orientându-şi elipsa în funcţie de gramatica proiectului poporanist, centrat pe un sistem de valori acţional-tradiţionale, din care nu sunt eludate curăţenia sufletească şi bunacuviinţă, patriotismul şi orgoliul protocronist etc. Elanul misionar al „dăscălimii româneşti“ va fi ghidat şi reglat în funcţie de un sistem de valori formative, acceptate ca expresii ale determinării noastre istorice (socio-culturale). Axiologic, incompatibilităţile şi/sau tensiunile din relieful valoric panromânesc vor fi demontate spre a fi şi acordate nu doar cu „starea de faţă“ ci, mai curând, orientate înspre o „stare mai bună“, în idealuri cu potenţial etic şi estetic.

Odată cu reapariţia din anii 1940-1945, suntem martorii unui fenomen, articulat în jurul relaţiei recesive dintre periferial, în varianta lui de transilvanism mesianic, ardelenism duminical, balcanism etc.şi nuclear în cultura şi literatura vernaculară. Reculul tradiţionalist se resimte atât în poemele unui Mihai Beniuc (admirabil comentate de Ion Negoiţescu) precum şi în „reacţia tare“ a unor gânditori ortodoxişti ca Dumitru Stăniloaie, Nicolae Balca referitor la adoptarea necenzurată a unor iniţiative şi experienţe occidentale, în dezacord cu structura şi starea noastră de fapt. De aici şi restrângerea paralaxei mai aproape de realismul literar, în form(ul)a lui localist-creatoare. Textele publicate în anii 40 lasă a se înţelege că arta de construi destinul românului central (al transilvăneanului) este un proces continuu, recunoscut în limitarea/cenzurarea rolului convenţiei literare şi în dilatarea reprezentativităţii omologice, prin care ficţionlitatea confirmă trăsăturile esenţiale ale realităţii.