Costică Voicu, Lucian Tarnu
Istoria statului şi dreptului românesc
ISBN 978-606-8030-50-0
Sibiu, 2009
16,5x23,5 cm.
268 p.

     Istoria Statului şi Dreptului Românesc este disciplina universitară, parte a sistemului ştiinţelor juridice istorice, care studiază şi explică evoluţia normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.
     Istoria Statului şi Dreptului Românesc este o parte a istoriei noastre naţionale, care abordează fenomenul juridic dinamica şi în evoluţia sa în timp, evidenţiind elementele de specificitate fiecărei epoci istorice.
     Sunt studiate instituţiile juridice, în evoluţia lor fiind reliefate elementele de continuitate ale acestora pe parcursul mai multor epoci istorice, aflate în corelaţie firească cu cele mai reprezentative bazine de civilizaţie, atestate de istoria universală.
     Istoria Statului şi Dreptului Românesc ne înfăţişează etapele parcurse de structurile politice şi juridice ale poporului român în strânsă corelare cu viaţa materială şi spirituală a sa.
     În fiecare capitol al cursului vom prezenta acele elemente care conferă personalitate dreptului românesc, elemente care-l diferenţiază de alte sisteme, dar care îl apropie, în egală măsură, de doctrinele şi legislaţia bazinelor de civilizaţie care au marcat fundamental istoria umanităţii (dreptul roman, civilizaţia Bizanţului, cultura juridică vest europeană etc).
     Viaţa socială, în care identificăm izvorul, geneza dreptului, ne obligă să considerăm dreptul ca pe un produs istoric, ca pe un fenomen social dinamic şi cuprinzător, pentru că normele juridice, instituţiile şi doctrinele juridice nu pot fi înţelese în esenţa lor decât dacă le raportăm la împrejurările istorice din care ele au rezultat şi pe care le reflectă.
     Principala metodă de cercetare istorică a Statului şi Dreptului o constituie metoda istorică, care oferă posibilitatea interpretării textelor legilor prin prisma realităţilor epocilor istorice în care acestea au fost create. În fiecare epocă, normele şi instituţiile juridice sunt produsul vieţii materiale şi spirituale ale poporului nostru.
     Alături de metoda istorică este utilizată metoda comparativă. Studiul comparat al dreptului oferă posibilitatea de a identifica trăsăturile comune, dar şi elementele de diferenţiere între diferite instituţii juridice aparţinând diferitelor popoare. În această zonă a cercetării comparate suntem puşi în situaţia de a scoate în evidenţă influenţele exercitate asupra dreptului românesc de către alte sisteme de drept, elementele preluate şi adaptate la particularităţile organizării de stat, la condiţiile concrete ale vieţii materiale şi spirituale ale poporului român.
     Istoria dreptului utilizează şi alte metode de cercetare, comune mai multor discipline, respectiv: metoda reconstituirii sau a arheologiei juridice, metoda observaţiei, metoda logică, metoda sociologică.
     Istoria Statului şi Dreptului Românesc are legături cu alte ştiinţe, precum: Istoria Filosofiei, Istoria Religiilor, Arhivistica, Istoria doctrinelor economice şi juridice, Istoria diplomaţiei, Istoria militară, Arheologia, Numismatica, etc.
     [...]
     Istoria Statului şi Dreptului scoate la iveală rolul determinat al momentelor sau perioadelor de ciocnire între societăţi. Să ne amintim în ce stare au găsit barbarii lumea romană, atunci când (sec. IV-V) au venit să o ia în stăpânire.
     Care era starea Daciei Romane la momentul său de apogeu şi care a fost influenţa cuceririlor barbare de după retragerea aureliană?
     Istoricii care au studiat popoarele barbare (n. a – cele din afara Imperiului Roman) au formulat opinii demne de a fi reţinute. Astfel, în opinia lui F. Guizot (op. cit. pag. 55-58) „sentimentul dominant al stării barbare îl repre­zenta plăcerea independenţei individuale, plăcerea de a se juca, cu forţa şi libertatea sa, în mijlocul şanselor lumii şi vieţii; bucuriile activităţii fără muncă; gustul unui destin aventuros, plin de imprevizibil şi pericol. Gustul independenţei individuale este un sentiment nobil şi moral, care îşi trage puterea din natura morală a omului: este plăcerea de a te simţii om, senti­mentul personalităţii, al spontaneităţii umane în libera ei dezvoltare. Acest sentiment a fost introdus în civilizaţia europeană prin barbarii germanici; el era necunoscut în lumea romană, necunoscut pentru Biserica Creştină, necunoscut pentru aproape toate civilizaţiile vechi.“
     Studiul operelor clasicilor greci relicfează valenţele libertăţii politice, specifice cetăţenilor şi omului privit ca cetăţean.
     Omul nu era preocupat de libertatea personală, ci de libertatea sa ca cetăţean, ca membru al comunităţii, expresie a capacităţii sale de socializare.
     La intersecţia dintre barbarism şi lumea romană istoria, ca ştiinţă, reţine, ca element de civilizaţie predominant barbar, solidaritatea militară, acea legătură care se realiza între războinici, care, fără să limiteze libertatea fiecăruia, întemeia o relaţie de subordonare ierarhică, un gen de aristrocaţie, dublată de o democraţie militară, care a generat, ceva mai târziu, sistemul de organizare feudală sau seniorială.
     Nu ne este greu să descifrăm faptul că în esenţa solidarităţii militare regăsim ataşamentul omului faţă de om, fidelitatea individului faţă de individ, generată de o necesitate interioară, nu impusă de principii sau reguli obligatorii.
     Istoria este ştiinţa care ne demonstrează faptul că nici un popor nu poate revendica supremaţia în naşterea şi dezvoltarea civilizaţiei. Fiecare din tipurile de societăţi clasificate de Arnold Toyrbee a exercitat o influenţă asupra celorlalte. Citatul următor este convingător: „Creştinarea anglo-saxonilor, care reprezintă, evident, zorile istoriei Angliei, a însemnat un fapt istoric. Sistemul feudal din Anglia a fost adus de năvălirile daneze, iar cucerirea normandă a maturizat sistemul englez. Renaşterea, sub aspect cultural şi politic, a pornit din Italia de Nord.“
     Istoria Românilor reprezintă o parte distinctă a istoriei Civilizaţiei Europene, care urmează o periodizare acceptată de istorici:
          a) perioada formării statului şi dreptului întinsă până la începutul secolului al XIV-lea;
          b) perioada statelor medievale, până la începutul secolului al XIX-lea;
          c) perioada statului modern începută la 1859.
     Se afirmă faptul că istoria civilizaţiei a fost influenţată în decursul ei de evenimente excepţionale şi de personalităţi care au acţionat în perioade de graţie. Istoria este cea care încearcă se ne explice logica revoluţiilor, forţa ideilor promovate de o anumită putere, rolul liderilor, discordiile perpetue, înţelegerile şi alianţele temporare, ascensiunea şi decăderea imperiilor, naşterea şi evoluţia marilor crize, cele care au brăzdat o istorie născută nu se ştie când şi unde.
     Istoria este imperfectă, pentru că imperfectă a fost creaţia divinităţii atunci când a ajuns la om.
     Omul reprezintă singura creaţie imperfectă a divinităţii. Tot ce a creat omul apoi s-a constituit într-un nesfârşit lanţ de imperfecţiuni, îndreptate împotriva lui, a naturii şi a Divinităţii.
     Urmăriţi Istoria Civilizaţiei Umane şi prin acest modest curs universitar, dedicat Istoriei Statului şi Dreptului Românesc,

            prof. univ. dr. Costică Voicu,