Iuliana Păunescu
Ipostaze ale feminității în povestirile lui Vasile Voiculescu
ISBN 978-606-616-530-3
Sibiu, 2024
14,5x20,5 cm
158 pag.

   Abordările anterioare l‑au asimilat pe Vasile Voiculescu unei tradiții românești folclorice, mitice, în vreme ce scriitorul însuși declară într-un interviu că Wundt, Tarde, James și Vaschide au exercitat o influență asupra întregii sale opere, devenind pentru o perioadă, „un vector al istoriei literelor și al ideilor europene”, afirmație regăsită în lucrarea aparținând Mariei‑Ana Tupan, Modernismul și psihologia: Încercare de epistemologie literară, p. 10. Prin aportul acestora, psihologia devenise o știință cu o influență determinantă atât în plan social, cât mai ales în planul epistemologiei literare. Practicând el însuși această profesie, atras de ultima școală a acestei discipline – psihologia fiziologică sau pragmatism, Voiculescu se înscrie în această fertilă direcție a prozei moderniste.
   Ca și Constantin Rădulescu‑Motru, psihiatrul Voiculescu se adâncește în studiul lui Wilhelm Wundt, dar și al pragmatistului american, William James. Dacă James Joyce cerne în esențe realitatea informă din episodul Proteu al romanului Ulise (să adăugăm importanța acordată formei într‑o asemenea măsură încât Finnegans Wake se poate tipări doar respectând paginația originară), dacă personajele din Oamenii din Dublin sunt arhetipuri ale caracterului irlandez, povestirile lui Voiculescu aduc în scenă personaje din perspectiva celor care le percep, care este, la rândul ei un efect de lectură, de limbaj, un efect al unei reprezentări anterioare. Această tradiție este heteroglotă, având sprijin în semnul triadic al semiologului Peirce, care interpune între semn și semnificație multitudinea interpretărilor. Este nu numai Estul lui Tolstoi ci și al carnavalescului dialogic al lui Bahtin, în care măștile, semnele, simbolurile, își schimbă neîncetat semnul. Cu rădăcini bine înfipte într‑o recognoscibilă realitate socială, într‑un cronotop care ar putea foarte bine servi romanului realist, personajele se revendică în același timp unei origini mai curând livrești. Sunt reprezentări care se ipostaziasă, care se înființează dinaintea unui observator ca un pariu câștigat de acesta. Nu sunt simulacre, ca în proza postmodernă tipică, sunt phenomene. De obicei, observatorul este de gen masculin, femeia fiind obiectul percepției lui conforme cu o anume așteptare, pre‑viziune create de limbaj. Tranzitivitatea funcționează dinspre masculinitatea activă perceptual către femeia povestită, visată, scripturalizată.
   Voiculescu experimentează el însuși extrapolările Legii imitației a lui Gabriel de Tarde (1890), care a dat naștere unei galerii de portrete impresioniste, legate prin activități intermentale ce le transformă pe fiecare în conglomerate de persoane, comunicând într‑o ordine intersubiectivă. Aceasta include influența artefactelor, dar și arhetipuri ale subconștientului colectiv jungian, muzeul de opere artistice, sfera reprezentărilor pe care Schopenhauer o opunea lumii ca voință oarbă, materie lipsită de inteligență. Adâncind în timp dihotomia modernistă a artei versus realitate/istorie, Vasile Voiculescu însuși avea să devină un aspirant la ideea de comuniune spirituală cu geniile umanității, prezentându‑se cu modestie drept „traducător” al sonetelor lui Shakespeare în ultima sa creație de seamă, al cărei manuscris avea să fie confiscat de anchetatori, dar memorat și recitat în închisoare, întreaga tragedie părând menită să confirme prăpastia dintre creator și inchizitor în secolul conflagrațiilor mondiale.
   Anii formării intelectuale a lui Vasile Voiculescu au urmat direcțiile prefigurate în adolescență, pornind de pe poziții dacă nu opuse, atunci cel puțin depărtate. Asupra acestor repere epistemologice indicate de autorul însuși ne‑am concentrat în încercarea de revizuire a universului povestirilor sale:
    „Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie și morală. Am ajuns curând la Schopenhauer și nu‑mi pare rău, el m‑a condus la Upanișade și la Buda. Din anii întâi de litere, psihofizica și psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt si Hofding, m‑au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janel și ale lui William James, cu experiența lui religioasă.
    [...] Nu vă ascund că știința poate interpreta această întoarcere spre credință ca o involuție, o înapoiere la mentalitatea primitivă a omului necivilizat. Ca pe o slăbire și o eclipsare a funcțiilor superioare ale creierului, năpădite de răscoala funcțiilor subordonate, interioare, localizate sub scoarță și care a pus mâna pe cârmuire. Complexe vechi magice, străvechi refulări, știința lui William James le respecta și le recunoștea puternica lor realitate sacră…, mai mult ca știința de azi a lui Freud. Dar nu pentru curiozitatea științifică de psihologie fiziologică ne‑am descoperit noi sufletele aici. Dacă n‑ar fi fost ascultate de fiecare dintre dumneavoastră, cu emoția propriei lor confesiuni, în identitatea de sentimente și sinceritate, aceste mărturisiri pentru dumneavoastră ar fi ridicole copilării, iar pentru mine, inutile profanări.” – mărturia lui Vasile Voiculescu în Confesiunea unui scriitor și medic, publicată în „Gândirea”, Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, reprodus în vol. Gânduri albe, București, Cartea Românească, 1986, pp. 450‑454. (Anexa 2)
    Aceste repere emulate în mod conștient de Voiculescu sunt obiectul cercetării noastre revizioniste. Povestirile lui reprezintă „noduri ale unei rețele ideatice”, cum afirmă Roxana Sorescu în prefață și tabel cronologic la volumul lui Voiculescu, Nuvele și povestiri, apărut la București, Editura Cartex, 2000, p. 5., cu scopul de a ilustra unitatea spirituală a lumii. Această idee de integrare gradată a omului, ființă spirituală, în tiparul universului este ilustrată atât în versuri, cât și în proză.
    Mai importantă, în cazul lui Vasile Voiculescu, însă, este o schimbare în conștiința modernă de la expresivitatea eului la analiza eului, după cum remarcă Frederick J. Hoffman în, “William James and the Modern Literary Consciousness”, Criticism, Vol. 4, No. 1 (Winter 1962), pp. 1‑13, Wayne State University Press, comentând influența lui William James asupra conștiinței literare moderne. Eul nu este preconstituit scrierii textului, ci e mai curând un proces, în constituirea sa devenind importante auto‑analiza, „poziționările morale, experiențiale și situaționale ale eului”.
    Ipostazierile personajelor feminine ale lui Vasile Voiculescu sunt asemenea evenimente procesuale: sub ochii cititorului se naște un personaj dintr‑o carte sau din conversații în conștiința protagonistului (Sakuntala); din cuvintele unei vrăjitoare și din predica unui preot se alcătuiește o conștiință a cărei convertire nu ține de viziune ci de camera de rezonanță a interacțiunilor sociale (Schitul de ceară).
    Citindu‑l pe Vasile Voiculescu în contextul miturilor și semnificațiilor religioase din scrierile sale, autorii de studii și monografii au respectat sensul etimologic al cuvântului ipostaz(ă): hypostasis – substratul, realitatea fundamentală din oricare lucru, ceea ce îl definește dincolo de accidentele fenomenale. Iisus, de exemplu, pătrunde în lumea istorică, dar esența sa este divină – așa cum este revelată/ transfigurată/ ipostaziată în momentul botezului.
    Întâlnim în Povestiri mai multe nivele ale confruntării cu ceilalți. Unele prezintă evenimente din realitatea înconjurătoare, care sunt interpretate diferit de către indivizii pragmatici din comunitatea respectivă, judecate și sancționate moral, în cele mai multe cazuri greșit. Acestea surprind ecouri ale unei alte realități care sensibilizează pe ceilalți în raport cu personajele analizate, în funcție de anumite premoniții sau taine ascunse și redescoperite în momente neașteptate (Căprioara din vis, Șarpele Aliodor). Un act condamnabil social dezvăluie sensul pozitiv al comportamentului în universal (Schitul de ceară).
    Comportamentul revelatoriu al personajelor feminine este, în unele situații, neînțeles și catalogat nepotrivit (Behaviorism, Limanul). În alte cazuri, acestea au un model pe care îl transcend (Sakuntala, Iubire magică). Întoarcerea la origini, realizarea unității primordiale, comunicarea interregnuri este un alt nivel prezent în narațiunile lui Voiculescu (Lostrița, Sezon mort). Forța credinței, atingerea dezmărginirii și anularea limitelor pământești, miracolul, participarea la taina activă și comunicarea cu Divinitatea se supun observației comportamentul unic al unui personaj feminin (Bunavestire).
    Comuniunea spirituală, unitatea de spirit dintre personaje și univers sunt elemente care rămân în centrul povestirilor lui Vasile Voiculescu, descoperind un alt fel de comunicare între ipostazele feminității și societate, dar și refacerea echilibrului primordial, aspirația spre a‑și depăși condiția, deoarece „într‑un sens, trăim în lume cu tot dindărătul ei (cu subconștientul ei, cu inconștientul ei, cu larvarul, geneticul și istoria ei, cu facerea ei cu putință…)”, cum concluziona Constantin Noicaîn Cuvânt împreună despre rostirea românească, București, Humanitas, 1996, p. 118.

Autoarea